Taleb l-a citit pe Bastiat

Nassim Nicholas Taleb într-o expunere neo-bastiat-iană drăguță:

Katrina, uraganul devastator care a lovit orașul New Orleans în 2005, a avut parte de o mulțime de politicieni politicianiști la televizor. Acești legislatori, mișcați de imaginile dezastrului și ale furioaselor victime rămase fără case, au promis „reconstrucția”. A fost atât de drăguț din partea lor să se comporte atât de umanitar, să se ridice deasupra condiției egoiste.

Au promis să facă asta cu banii lor? Nu. Era vorba de bani publici. Gândiți-vă că astfel de fonduri vor fi luate din altă parte, ca în expresia „luăm de la cei bogați și dăm la cei săraci”. Acel „din altă parte” va fi mai puțin mediatizat. Ar putea fi vorba de o cercetare asupra cancerului sau de programe pentru combaterea diabetului. Puțini sunt cei care par să dea atenție victimelor cancerului, care zac izolate într-o stare depresivă netelevizată. Nu numai că acești bolnavi nu votează (vor fi morți până la următorul scrutin), dar nici nu se manifestă astfel încât să ne afecteze sistemul emoțional. În fiecare zi mor mai mulți astfel de bolnavi decât cei uciși de uraganul Katrina. Ei au cea mai mare nevoie de noi, și nu doar în privința ajutorului financiar, ci și a atenției și a afecțiunii. Și ei ar putea fi cei cărora le sunt luați banii – indirect sau poate chiar direct. Banii (publici sau privați) deturnați de la cercetare ar putea fi cauza morții lor – o crimă care va rămâne tăcută.

O ramificație a ideii privește modul în care luăm decizii într-un nor de posibilități. Vedem consecințele evidente și vizibile, nu și pe cele invizibile și mai puțin evidente. Totuși, acele consecințe nevăzute pot avea – ba nu, în general chiar au – o însemnătate mai mare. (Lebăda Neagră, editura Curtea Veche 2008, p 140-141)

Probabil că posibilitatea ca „sistemul emoțional uman” să fie în vreun fel afectat scade pe măsura ce o cantitate tot mai mare de resurse sunt socializate (agresiv sau aparent non-agresiv, atunci când statul cere „civilizat” bani de la bănci). Mai multe resurse socializate înseamnă mai puțină activitate economic productivă, mai puține locuri de muncă și un interes tot mai scăzut pentru muncă, indivizi asistați/dependenți/captivi în schema de buget fixată arbitrar și interesați mai cu seamă de ocuparea unei poziții în aparatul redistributiv (deci de o creștere a socializării) și mai puțin în piață de unde retragerea resurselor a produs o creștere a costurilor afacerilor sau chiar dispariția lor. Pentru adepții teoriei statului social (din perspectiva mea o teorie a grupurilor de interese, și nu a societății, așa cum lasă să se înțeleagă propaganda), nu întâmplător (pe alocuri) și buni prieteni cu teoria ce se raportează la actuala criză ca la o criză a „fundamentalismului de piață” sau „dereglementării”, e foarte probabil ca efectele enumerate mai sus să nu producă emoții de niciun fel. Ba dimpotrivă să și le asume pe toate cu mândrie. Un lucru e cert însă. În mod clar nu vor putea să rezolve și problema pagubelor create de uragan, și să dea o mână de ajutor și bolnavilor de cancer, sau oricăror alte persoane. Sunt curios cum rezolvă problema asta etică un adept al statului social.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *