Nu ne place concurența

Auzeam recent nemulțumirea cultivatorilor de pepeni românești cu privire la invazia pieței locale cu pepeni străini, predominant de origine grecească. Adică, piața locală sau națională este cumva sub un asediu concurențial, aparent neloial, al producătorilor străini de pepeni. Nemulțumirea lor nu mă surprinde prea tare întrucât e parte dintr-o nemulțumire mai rotundă, țanțoșă nemanierată, pe care în general, noi sau o parte din noi o cultivăm în raport cu străinătatea. Ei să cumpere de la noi, noi să evităm să cumpărăm de la ei. Există oare vreo eroare mai bine dispersată printre indivizi decât aceasta? La un simplu raționament, ne-am prinde că, vom ‘culege’ ceea ce ’semănăm’. Inclusiv în materie de idei și doctrine. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, zice un proverb românesc, citire de la Sfânta Scriptură. Evitând contactul cu exteriorul, adică să cumpărăm bunuri produse de străini, nu vor evita oare și ei contactul cu noi? De ce ar fi mai legitim să cumpere ei pepenii noștri decât să cumpărăm noi pepenii lor?

1389370220c9047d1f

Apoi, dacă pepenii străini sunt mai prezenți pe piață pesemne că cineva își dorește să-i servească și încă la un preț bun. Ce este neloial în faptul că alți producători reușesc să vândă pepeni la timpul și prețul potrivit? Că pepenii autohtoni nu-și găsesc încă locul pe piață, lucrul acesta poate avea diverse cauze. Poate clima (variațiile de temperatură, perioade de secetă abundentă sau dimpotrivă precipitații abundente etc.) este de așa natură încât pepenii răsar mai târziu decât în alte locuri. Apoi, poate că producătorii locali nu reușesc prin mijloacele pe care le au să-și vândă producția în vadurile comerciale. Dar de ce ar avea aici vreo vină producătorii străini? De asemenea, o altă cauză ar putea fi subvenția guvernamentală, care distorsionează prețul și anticipările cu privire la vânzare, ale producătorului. Să spunem totuși și că, subvențiile retrag resurse din buzunare private unde există criterii economice de alocare, spre a fi direcționate sub formă de pomeni către orice grup de lobby suficient de puternic încât să garanteze un anumit număr de voturi. Din acest punct de vedere, cred că subvenția este cel mai neloial act față de consumator, deoarece pune pe picioare niște industrii, sectoare sau firme ineficiente care concurează cu cele ce întruchipează pe bună dreptate nevoile acestuia. Adică, deși cumpăr pepeni din Grecia voluntar, pentru că îmi plac și îi vreau acum, nu mâine, în același timp plătesc taxe (nevoluntar!) ca să finanțez producția locală de pepeni. Adică îmi dau cu stângul în dreptul. Dacă aș cumpăra și pepeni locali subvenționați, aș plăti practic de două ori. Ce persoană întreagă la cap ar face asta, dacă ar putea alege să nu mai plătească taxe? Ar fi interesant de observat costurile ascunse ale subvențiilor, pentru că în acest fel am putea explica prețurile scăzute ale multora din bunurile autohtone.

Mi-aș dori și eu să cumpăr pepeni românești, am făcut-o de câte ori am avut ocazia, dar mai mult decât să plătesc prețul producției și aducerii sale până la super sau hypermarket, sau până în piață, nu prea pot face în calitate de consumator. Cine este nemulțumit de oferta locală de pepeni, nu are decât să se apuce de produs sau să devină negustor, adică să contribuie real la sistemul pieței. Nu-i prea corect ca drama unor producători care nu-și pot vinde producția sau dimpotrivă nu produc cât trebuie, să fie pusă pe seama consumatorilor. Dar nici pe concurența străină, deoarece asta ar însemna să privăm consumatorul de bunurile cu care aceasta vine pe piață. Din nefericire, în mai toate statele, democrația cu ale ei mult lăudate virtuți, nu împiedică organizarea grupurilor de producători autohtoni împotriva consumatorilor, aceștia din urmă fiind mai puțin organizați. Și ceea ce pare a fi o vorbă aruncată-n vânt, o simplă nemulțumire, se traduce cât ai clipi în politici publice proaste și ostile față de producătorii străini și, zic eu, și față de proprii consumatori.

Între explicațiile economice cred că merită inserată și o idee de etică, sau morală. Pentru că – nu-i așa? – una e să fii împotriva unui lucru și să lupți pașnic și alta e să chemi guvernul în ajutor. Cea mai serioasă problemă pe care o ridic din acest punct de vedere este o anumită mentalitate, gândire defectuoasă în raport cu ceilalți, cu oricine ne-o ia în față. Dacă ascultați cu atenție mesajul celor nemulțumiți, în foarte multe dintre cazuri, problema pe care o ridică nu este că ei nu au sau nu pot, ci că alții au și pot. Adică ceea ce mă deranjează mai tare nu e că nu am eu (și nici preocupat nu sunt să văd cum mă pot îmbunătăți) ci că au alții. Cred că nu greșim dacă-i spunem pe nume acestui sentiment: invidie.

Invidia capătă mutră legitimă în democrație prin transformarea sa în politică publică. Invidia devine viabilă instituțional, dacă numărul invidioșilor este suficient de mare (majoritar). Și cum nu vrea să se auto-deconspire cumva, caută să se justifice permanent utilizând frânturi de logică (“ce produc românii e necesarmente și bun”) și falsă dialectică („noi vs. grecii”). Bineînțeles că sunt „pentru!” pepeni, roșii, ardei și orice altceva de origine românească, dar să fim cu discernământ aș zice, în măsura în care puțini punem în practică zi cu zi, acest vot “pentru!”. De prea multe ori acest filo-românism stă picior peste picior în pantofi importați din America și haine de prin China, Taiwan, Malaysia ș.a și se urcă în branduri de mașini străine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *