Nicolae Steinhardt și sensul corect al supunerii în fața stăpânirilor

Justificarea intervenției statului sau chiar a existenței sale își alege uneori argumente biblice. Cezarul nu e o problemă de discutat, e supunere și punct. Nicolae Steinhardt pune și el punct după cuvintele evangheliștilor Matei și Marcu, și după cele ale Sfântului Apostol Pavel, însă o ia de la capăt cu tălmăcirea înțelesului, zic eu, adevărat, al sfintelor cuvinte.

Problema conjugării subiectului stat-intervenție-economie cu scrierile sfinte cred că este de o mare importanță nu doar științifică, ci într-un sens mai înalt, existențial sau, să-i zicem ontologic, încă neexploatat. În fond, Scriptura împreună cu literatura patristică (viețile sfinților părinți) reprezintă locul în care se găsește fundamentul moralității și al libertății. Așa cum spuneam într-o altă ocazie aici pe blog, discuțiile pe teme științifice devin sterile într-un anumit punct terminus, cel al credinței și/sau al presupozițiilor filosofice. Problema proprietății are nevoie de o justificare morală, etică. Rothbard este unul dintre cei care s-a preocupat serios în Etica libertății să demonstreze că există un fundament rațional (având ca sursă dreptul natural, care la rându-i e de fabricație teologică) pentru o știință a eticii sau a moralei. Dificultățile întâmpinate deseori în explicarea libertății economice, proprietății, taxării, a inflației, a monopolului public și a multor altor subiecte, rezidă în natura lor etică. Și, fără o teorie coerentă a moralei sau a eticii, riscul este major.

Steinhardt nu argumentează libertarian stăpânirea și supunerea în fața sa. Dar în explicația lui, a monahului Nicolae, cred că poate fi identificat un profund spirit liberal, căruia i-ar fi trebuit probabil o singură ieșire la cafea cu un tip ca Rothbard. De altfel, înclinația sa, pe alocuri minarhistă, se poate pune atât pe seama studiilor sale în drept constituțional, dar și talentului exploatat genial (vezi colecția Articolele burgheze) în domeniul eseisticii și criticii literare.

Din Jurnalul Fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 196, 197 și 198.

„Dați deci Cezarului” cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei, 22, 21; Marcu, 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugându-i și Rom. 13, cer credincioșilor să le dea ascultare și respect. Iar mulți creștini, care-și confundă religia cu prostia, sar și ei să le aprobe: <<e text!>>.

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăcește: Statului ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecință. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu întreținerea drumurilor, menținerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea țării, administrație și împărțirea dreptății, i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civilismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoașterea supremației sale spirituale, aservirea conștiinței și procedează la „spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condițiile obligativității contractului: identitatea părților (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Matei 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poți sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul național. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele și moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

(Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaștem și tu și eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiți că doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.)

– Când se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) și porunca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creștin.

Dar creștinul, ca și Hamlet, e îndreptățit să nu voiască a-și pierde viața. Va încerca deci să găsească o soluție pentru a nu călca porunca divină și nici a muri. Soluții, în general, se găsesc, și nu toate sunt neapărat dezonorante.

Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de jurământ pasajul potrivnic cetățenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată și toate stăruințele regale au fost respectuos respinse. Regele totuși era hotărât să nu-și jignească o parte din supuși. A rostit jurământul așa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurământul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.

Creștinismul ne cheamă nu  numai la oarbă supunere, ci și la toleranță, înțelepciune, dreaptă socotință și inteligență, așa încât soluția lui Eduard al VII-lea a fost creștină. Dacă însă, la nevoie și la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusință este exclusă: arborăm pavilionul național, ne vindem haina și cumpărăm sabie, ne așternem de moarte, înfruntăm primejdia.

Altfem trăim, dar triști – și cu insomnii, vorba tatei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *