Lucian Croitoru. Un neo-keynesist în apărarea pieţelor

Tot din seria Cărţi în dezbatere de la facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, ieri i-a venit rândul lui Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, economist, profesor, premier desemnat, cum văd că notifică pe spatele cărţii noi apărute. Mea culpa, n-am citit-o încă. L-am urmărit în câteva rânduri pe dl. Croitoru în intervenţiile sale scrise şi orale. Nu am o imagine în întregime conturată asupra eşafodajului doctrinar al domniei sale, de aceea socot de cuviinţă să mă raportez cel puţin pentru moment, la cele afirmate oral ieri, cu ocazia lansării cărţii „În apărarea pieţelor”.

Un titlu mai bun – reiau ideea d-lui Gabriel Mursa (Institutul Friedrich Hayek – Iaşi) – nu se putea găsi.  Apărarea pieţelor este de fapt ceea ce a mai rămas de făcut, singura soluţie, într-un mediu social în care s-a dat şansa pe rând la toate inepţiile economice, prin punerea lor în practică de către guverne.

Din cele spuse de dl. Lucian Croitoru am reţinut şi mi-a plăcut:

„Criza actuală este cauzată de politicieni, băncile centrale şi reglementatori” – De fapt, dl. Croitoru pusese mai întâi băncile centrale pe primul loc, dar a reformulat de îndată, probabil mergând pe firul logic al explicaţiei. Perfect de-acord, este ceea ce anumite şcoli de gândire au spus din secolul trecut şi încă în partea lui de început. Nevoile politicienilor se regăsesc în acţiunile băncilor centrale şi a reglementatorilor, iar nu în pretinsa afecţiune faţă de publicul votant. Cu această afirmaţie, personal cred că se invalidează şi teza aşa zisei independenţe a băncii centrale. Forget about it. Nu e. E fantasmă, e iluzie, e propagandă.

„Esenţa acestei crize este supraîndatorarea guvernelor. Am ajuns la datorii de 100, 200% din PIB”. Corect. Aceasta este de fapt o continuare a primei afirmaţii. Adică prin natura ei, activitatea politică determină supraîndatorări aruncând în iureşul cashflow-urilor haotice şi banca centrală, care trece dincolo de nişte simple politici de stabilizare la activităţi mai complexe şi, mai periculoase. Cum este cazul ieftinirii creditului.

Nu mi-a plăcut 

„Piaţa funcţionează cu rigidităţi nominale, dar şi reale”. Dacă e vorba că ea se adaptează mai greu anumitor cerinţe din societate, atunci cred că e neproblematic. Le monde va de lui meme, nu că aş fi un laissez-faire-ist, dar chiar aşa se întâmplă. Dacă e vorba că ea se adaptează greu proiectelor pe care clasa politică le consideră mai importante/urgente atunci problema e că, de fapt, piaţa nu ar finanţa aceste proiecte. Sau cel puţin pentru moment nu le-ar finanţa. Şi foarte bine, nici nu le vrem.

„O altă cauză a crizei este natura omnului. Diferenţele dintre oameni care nasc din când în când perioade de euforie, exuberanţă”. Mărturiresc că nu prea pricep această explicaţie, poate şi pentru că încă nu sunt pus bine la punct cu teoria, că înţeleg că e o întreagă teorie a crizelor cauzate de natura problematică a omului. Pentru moment, mă rezum la a spune că această teorie e ca un invitat la o discuţie, care intră în sală pe la jumătatea ei. Euforia, exuberanţa, deşi cred că sunt extrem de problematice conceptual şi ca uz în ştiinţa economică, nu pot fi decât efecte. Dl. Croitoriu făcea comparaţie cu febra la om, care provoacă stările de ameţeală, vărsături ş.a.m.d. Dar febra e o discuţie ulterioară, pentru că atunci când mergi la doctor prima întrebare este ce-ai făcut? Deci, cred că de aici începe discuţia.

„Guvernele nu pot refuza cererile publicului şi se îndatorează pentru că au nevoie de voturi”. Mă eclipsează un pic expresia „nu pot refuza cererile publicului”. Aceste cereri pot fi satisfăcute şi după regulile pieţei libere, nu numai prin expandarea deficitelor şi alimentarea procesului inflaţionist. Eu înţeleg la ce se referă dl. Croitoru, dar publicul a început să aibă cereri tocmai pentru că s-a creat această pârghie instituţională, de guvern intervenţionisto-salvator, omnipotent. Aşadar, să punem cruce odată acestor pârghii etatiste. Corelată cu ultima afirmaţie este şi „Am ajutat ani la rând sectorului exportator, care deşi era necompetitiv, am zis hai să vedem, poate după un pic de timp..”, ceea ce arată zic eu, nemulţumirea d-lui Croitoru cu privire la politica de susţinere a exportului în anumite sectoare. Publicul va înceta să mai ceară politici publice pentru propriile-i afaceri/sectoare atunci când instituţional sau chiar constituţional acest lucru nu se va mai permite. Posibil sa mă amăgesc, dar merg şi eu pe logica d-lui Croitoru, un neo-keynesist (care nu e acelaşi lucru cu a fi keynesist) democrat.

„Raţionalitatea presupune o comunicare eficientă”, o afirmaţie a marelui sociolog filozof german Jurgen Habermas, faţă de care dl. Croitoru s-a arătat vizibil impresionat, mai cu seamă pentru notorietatea sa. Pentru cine nu ştie, Hans Hermann Hoppe a fost unul dintre doctoranzii săi, deşi nu cred că Hoppe s-ar mândri neapărat cu asta, astăzi. Trecând peste, ceea ce rezultă din afirmaţia lui Habermas şi constată dl. Croitoru, este că dacă eşti iraţional nu poţi comunica eficient. Iarăşi sunt în beznă cu teoria. Îmi vine a-l întreba pe dl. Croitoru, în stil hoppean, dacă există cumva vreun moment în viaţa domniei sale, în care ceea ce face şi spune nu se poate pune pe seama raţiunii. Nu pot trece de această dilemă. De ce vorbim de eficienţă în comunicare, alternând planul raţional cu cel iraţional, de vreme ce acesta din urmă cred că e imposibil de demonstrat, fără auto-contradicţii?

Per total însă, mă declar mulţumit cumva de părerile d-lui Croitoriu, chiar dacă pe unele nu le împărtăşesc. De asemeni, salut faptul că un bancher central vede în propriul loc de muncă, un factor declanşator al crizei. Până la proba contrarie, deci mergând pe ipoteza de bună credinţă, cred că a trecut testul sincerităţii. Rămâne de văzut în timp, cât de fidel va fi acestui gând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *