Homeschooling, o idee peste puterea de înțelegere a unui socialist

E foarte complicat într-o societate etatizată complet, să explici poporului de ce nu guvernul este  șansa lui la dreptate, obiectivitate, egalitate, speranță ș.a.m.d. De ce nu guvernul este cel care trebuie să-i sară în apărare când i se întâmplă nedreptăți, sau de ce nu guvernul este cel care poate împărți sănătatea, educația sau securitatea într-o societate. Statul a încercat și a și reușit să inoculeze în mase nu numai concepția de furnizor absolut al unor astfel de servicii pe piață. Din nefericire, el a reușit să inoculeze inclusiv concepția că atunci când greșește, nu există o răspundere personală pentru prejudiciile create, și că schimbarea vine prin accesul la umilul drept de vot, conferit printr-o constituție, și cu ajutorul căruia poporul schimbă un stat cu alt stat.

Prin acest articol voi încerca să fac o pledoarie pentru homeschooling ca alternativă la serviciile de educație falimentare ale statului. Argumentația pleacă de la premisele (necesare și sănătoase) că, cel puțin în România:

1. atitudinea obedientă față de orice întreprindere sau demers al statului este privită nu numai precum o cale către adevăr (asta implicând un nivel teoretic), ci chiar un mod sănătos de a trăi (deci și practic). Altfel spus, nu ai voie în fața unui popor care atinge cote alarmante de obediență și dependență iremediabilă față de stat, să critici tocmai ceea ce ei sunt convinși că merge, deși nici măcar istoria nu ține cu ei (ca să nu mai explicăm că au nevoie și de susținere teoretică, dar asta este deja peste puterea de înțelegere a masei).

2. nu există universități private  (nu numesc universitate privată doar pe argumentul autonomiei fondurilor, ci acea universitate  a cărei înființare nu este condiționată de aprobări ale aparatului de stat)

3. statul nu poate oferi în mod real educație pentru că este bazat pe sistemul redistribuției și a imposibilității de a cunoaște efectiv nevoile de educație ale oamenilor

Educația nu este un bun public

Termenul „public” din intertitlul de mai sus se referă accepțiunea etatică. Adică al statului sau care provine de la stat. Deși e posibil să pară scandalos (evident, în această țară), nu trebuie să ne ferim (cei care știm asta, at least) să spunem că educația ca proces cognitiv există și independent de stat. Educația este publică pentru că oricine poate avea acces la acest bun, prin plata unei sume de bani. Ea nu este publică pentru că aparține statului. Oricât s-ar încerca contrazicerea acestei teze atât de simple, ea funcționează independent de ce am spune noi.

Deci dacă educația nu aparține statului, atunci cui aparține, sau cine este îndreptățit să o ofere? Educația este un bun ca oricare alt bun, și nu există niciun motiv rațional pentru a crede că domeniul privat nu îl poate oferi. De cele mai multe ori, părinții oferă educație în primii ani de viață și spre pubertate, net superior serviciilor publice de educație (școala primară, gimnaziu). Deci educația există ca bun independent de stat, și (atenție!) pe deasupra este oferit și realmente gratuit. Dificultățile în a înțelege ce am spus în rândurile pe care tocmai le-ați citit este foarte posibil să provină din același mit care bântuie și este propagat de socialiști sau intervenționiștii reformatori, anume că părintele este incapabil să ofere el cunoștințe solide propriului copil și că mult mai bine ar fi să-ți lași copilul în seama statului, pentru că statul știe mai bine.

Educația este un bun precum ziarul, cartea sau stiloul. El poate fi oferit profitabil de către un sistem privat sau de către părinți. De ce astăzi este aproape imposibil de crezut că părinții pot să-și învețe copiii cu folos matematică, limba română, geografie sau alte discipline? Din câteva motive simple:

1. pentru că ordinea socială este un sistem al cărui designer este statul. Încă de la începutul vieții, părinții sunt „informați” și „sfătuiți” că odrasla lor trebuie să meargă la o grădiniță. Apoi, mai trec ani și copilul trebuie dus la școala primară. Apoi vine gimnaziul și liceul. În accepțiunea creatorului educației etatice, în mod absolut, calea aceasta este: primar, gimnazial, liceu. În mod absolut, copilul nu se poate dezvolta decât parcurgând aceste etape. Astfel, copiii care dovedesc abilități practice își pierd un deceniu din viață învățând discipline aflate sub controlul direct al autorității statului (deținătorul adevărului absolut în ceea ce privește parcursul educațional potrivit al unui copil în viață), iar copiii-geniu își pierd vremea cam tot atât, plafonându-se de timpuriu. Însă amândurora le este șlefuită încet, programat, obediența față de stat și încrederea că ceea ce autoritatea a dictat este bun (argumentul 1 preferat al socialiștilor)

2. pentru că dacă părinții și-ar educa copiii, atunci ar exista părinți iresponsabili, dezinteresați de educația propriului copil și am ajunge o societate de infractori, ne-am da în cap unul altuia. Astfel, numai statul, organizație total responsabilă, poate fi alternativa la părintele bețiv, iresponsabil, drogat. (argumentul 2 preferat al socialiștilor, care deseori face pereche cu argumentul prohibiției sau interzicerii consumului anumitor produse nocive)

3. pentru că părinții nu au timp să-și pregătească copiii pentru viitoarele meserii. Ei când ar mai munci ca să-și câștige traiul? Părinții muncesc ca să plătească educația copiilor, aceasta este ordinea firească a lucrurilor în lume. Așa se întâmplă peste tot (argumentul preferat al încă-indecisului cu privire la problema celui mai bun producător de educație)

O reinterpretare sănătoasă (deci incompatibilă cu mentalul socialist nociv) ar suna așa:

punctul 1: educația poate fi oferită și de părinți și în regim privat, în sens antreprenorial. A presupune că părintele sau o școală privată nu poate oferi educație este echivalent cu a presupune că o companie producătoare de avioane nu poate produce și vinde avioane. Aberația constă în a privi părintele ca incapabil în a oferi educație, și pe de altă parte a considera capabilă o autoritate în a servi acestui scop. Socialiștii democrați vor spune: „Nu-ți convine educația? Mergi la vot și dă-i jos pe guvernanți și impune forma ta proprie de educație. Ai această posibilitate, ai acest drept umil constituțional”. Pare foarte simplu. Însă, de ce am crede mai puțin în părinte și mai mult într-o gașcă de indivizi care aplică politici educaționale? Ce îl determină pe un om, care gândește cu capul lui, să nu creadă că părintele este capabil de asemenea virtuți, dar să creadă că ceva mult mai complicat și greu de estimat (o politică publică lăsată în seama unor străini de familie) poate fi pus în practică? Simplu. Ani grei de propagandă etatistă. Prezentă și azi.

punctul 2: nimic nu poate face părintele mai iresponsabil decât statul. Sigur că există părinți iresponsabili, însă nu putem abandona realitatea ce ne spune că și statul asistențial este iresponsabil. Și atunci, convine mai mult să ne dăm pe mâna statului sau cei care știm că ne putem educa copiii, să-i educăm singuri sau să-i dăm la școli private? Într-o societate cu homeschooling, vor exista probabil părinți iresponsabili, însă diviziunea muncii nu le va lăsa copiii de izbeliște. Într-o societate în care educație furnizează statul, viitorii copii vor fi literalmente niște neadaptați, non-critici, pasionați de relativismul moral și iritați de adevăruri absolute, obedienți față de autoritate (orbește!), cu o antipatie zdravănă la schimbare, obiectivi, adepți ai binelui comun, luptând pentru cauze pierdute precum egalitatea de șanse, necăutând a se lămuri în discuții ci doar a-și prezenta opinia, a dezbate, amatori de discuții fără o finalitate profitabilă din punct de vedere moral, postmoderniști cu accese de furie la adresa clasicului, speriați de eventuala ipostază în care ar juca rolul omului care trage concluzii, diverși, multiculturali, posesori de cultură generală, posesori de multe diplome și puține cunoștințe reale despre ce înseamnă teoria și ce înseamnă munca, fricoși de răul cel mare și neluptând pentru bine ci pentru răul cel mai mic ș.a.

punctul 3: Sigur că părinții nu au timp. Sistemul etatic produce pe bandă rulantă niște contribuabili perfect non-combatanți, astfel încât odată ce ai atins vârsta de 40 de ani, deja începi să-ți aștepți pensia de la stat „bine-meritată”. Problema nu este că părinții nu au timp (lăsând la o parte că afirmația este după ureche), ci că aproape jumătate dintr-un an ei sunt nevoiți să muncească pentru a plăti statul. Și vă invit să citiți aici cam cât timp exact vă petreceți din an pentru a plăti birurile către stat. În aceste condiții timp pentru educație sau pur și simplu timp liber este deja o problemă a bunurilor de lux. Concluzia: mai mulți bani la public, mai multe posibilități de investiție și de consum profitabil al timpului liber.

Mitul libertății de alegere a educației potrivite

Printre oameni circula această iluzie: fiecare este liber să-și aleagă ce vrea să studieze sau dacă vrea sau nu să studieze. Propaganda etatistă ne învață că statul nu obligă pe nimeni să fie școlit. Statul doar pune la dispoziția oricărui om care dorește să se școlească, servicii publice de educație. Să fie oare așa? Nicidecum! Și asta pentru că:

1. libertatea de a fi educat presupune și posibilitatea de a fi needucat (în sens etatic) fără consecințe nefaste precum: oprobriul public sau imposibilitatea de a te angaja

2. se crează senzația că ai libertate în a alege, ceea ce este perfect adevărat. Însă renunțarea la a mai alege din nou te trimite sub suspiciunile de a fi infractor, bișnițar sau oricum suspect de lenevie. A nu avea școala primară, gimnazială, astăzi înseamnă a fi needucat (de unde și vorba Are patru clase, deci e prost!).

Deci libertate de alegere nu există decât într-un singur sens. Asta e ceea ce se vede. Faptul că putem opta pentru un liceu sau altul. Ceea ce nu se vede este că dacă nu optezi pentru gimnaziu nu ai cum să treci la liceu, sau dacă nu optezi pentru liceu facultatea rămâne doar un vis. Acestea rămân însă niște povești de adormit copiii. Geniul sau copilul mai puțin talentat într-o direcție nu sunt două piulițe pe care menghina etatistă le poate uniformiza, egaliza. Sigur, tocmai asta se întâmplă acum. Libertatea de alegere presupune libertatea de a nu alege. Oricât s-ar strădui socialiștii să ne convingă că e pe invers. Adevărul din această logică nu poate fi falsificat.

Libertatea de alegere a educației potrivite este un mit ce rezultă din maniera agresivă în care sunt tratați cei nu tocmai pasionați de școală. Ei sunt respinși de societate. De aici și vorba Nu înveți? Te face mama frizer sau gunoier! unde observăm derizoriul în care se cufundă cele două meserii. Cu alte cuvinte este o rușine să devii într-astfel. O societate (gândită de stat) care se vrea supracalificată (câte 2 facultăți/mastere/doctorate per capita) și supraeducată în școlile publice nu poate avea pretenția schimbării decât atunci când va înțelege că școala nu este un bun al statului. Idealul etatic este să creeze omul obedient, și cel mai potrivit mod în care acesta poate fi atins este prin controlul educației. În aceste condiții nu este de mirare cum după mai bine de 12 ani de școală, studentul de anul I privește statul ca panaceu universal la toate problemele vieții lui. Astfel, conceptualizarea unei societăți în care statul este absent (măcar din câteva sfere de activitate economică și utilizând argumente de bun simț) este o adevărată aventură, din care riști să ieși foarte șifonat. Vă dați seama deci cam câtă argumentație poți emite în fața unui individ care nu pricepe clar sau nu vrea să priceapă instrumentarul utilizat de partenerul de dialog. Respectul față de partenerul de discuție, în România de astăzi înseamnă a pleca de la un lucru comun: acceptarea statului. Altfel, nu încape discuție. Există o frică stringentă de necunoscutul de dincolo de stat. Dacă nu statul, atunci cine? devine astfel, întrebarea zilei la toate talk-show-urile, răspunsul fiind chiar acasă în propria ogradă.

Homeschooling este o alternativă la serviciile de  educație oferite de stat pentru că reprezintă un drept fundamental al părinților.  Educația este extrem de importantă pentru copil, însă de aici nu decurge absoluta necesitate ca aceasta să fie furnizată de stat și nici faptul că părinții sunt incapabili de a o oferi. Sunt suficiente dovezi pe piață pentru a observa cu ochiul liber cât de falimentară este educația publică. Nimeni nu este responsabil pentru educația altuia, cu excepția obligației morale pe care părintele o are în fața copilului. Din calitatea educației de a fi un bun economic rezultă și criteriul subiectiv în care aceasta se alocă, adică doar cine plătește beneficiază. Adică opus sistemului actual în care toată lumea plătește pentru educație. Libertatea de a-ți alege educația presupune și libertatea de a nu mai contribui prin impozit la fondurile publice pentru educație. Foarte simplu! Cine vrea să fie beneficiarul educației publice atunci va trebui să contribuie la sistemul public, cine nu vrea să nu contribuie. Ar fi perfect normal să fie așa. Dar să nu uităm că în această situație, socialiștii adepți ai sistemului public de furnizare „a tot ce mișcă”  vor cam plânge deoarece ei nu sunt obișnuiți să-și asigure traiul și educația prin eforturi proprii ci doar cu ajutorul părintelui-stat. Și cum aceștia sunt mulți, mai avem puțin de lucru să-i convingem.

Homeschooling-ul este un pas înainte pe calea liberalizării pieței educației. Părintele este singurul (cel puțin prezumtiv) care se gândește la binele copilului său, nu statul. Statul-educator este doar pentru cei care nu pot gândi cu propria minte, ei trebuie asistați, trebuie ajutați să gândească.


7 thoughts on “Homeschooling, o idee peste puterea de înțelegere a unui socialist

  1. Si in fond, ceea ce se plateste pentru „meditatii”, un obicei deja la romani sa-si mediteze copilul, nu face decat sa demonstreze inca o data carentele sistemului de invatamant „oferit” de stat cetatentilor.
    Ar trebui sa aiba si romanii liberatatea de a alege sa nu studieze in sistemul educational al statului fara ca apoi sa sufere pentru ca diplomele lor nu sunt recunoscute in vederea anagajarii sau pur si simplu la nivel social sa fii privit ca o ciudatenie…doar pentru ca nu te-ai supus sistemului orbeste.

  2. @RCA Ieftin
    Da. Fenomenul meditatiilor (daca il putem numi asa) e un raspuns al parintilor care constientizeaza falimentul scolii publice.Cat priveste problema libertatii de a alege,cel putin in Romania, cred ca inceputul articolului e relevant in sensul asta. Reactia la schimbare sau macar la invitatia de a privi lucrurile putin altfel decat obedient in fata autoritatii omnipotente este una din nefericire violenta. Cum am zis, lumea inca priveste statul ca pe un membru al familiei, un membru care trebuie tratat cu respect. Iar aici e nevoie de multi ani de discutii pana ca lumea sa se convinga ca este in eroare.

  3. Statul este unul din membrii familiei si trebuie tratat cu respect – daca e sa folosim acelasi exemplu. Problema apare atunci cind statul isi depaseste jurisdictia. Fiecare din cei 4 membrii ai unei familii, individul, familia, biserica si statul, au indatoririle si responsabilitatile lor. Atunci cind unul din membrii se baga peste treba celuilalt apare problema.

    Educatia este datoria si responsabilitatea parintilor. Statul ar trebui sa stea departe. Aici este problema oamenilor. Nu inteleg care este rolul statului.

  4. Romania nu pare nici pe departe etatizata complet, pe ce indicatori ai etatizarii va bazati cand afirmati asta? De exemplu, cheltuielile pentru protectia sociala sunt printre cele mai reduse din Europa. Vezi http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/mapToolClosed.do?tab=map&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tps00098&toolbox=types
    E si usor amuzant sa mai insisti pe tema asta, cand ultimele politici guvernamentale sunt foarte neoliberale. Pentru ca, dupa ce este erodat statul, sa-l acuzi ca nu-si poate face treaba. Asta, pe langa discutia de principiu despre rolul statului. Dar statul trebuie sa fie accountable, cu ideea asta sunt perfect de acord.
    Iar piata, chiar daca o priviti ca un mijloc de redistributie a bunurilor in societate, nu reprezinta alfa si omega, nu oamenii ar trebui sa depinda de piata, ci invers. Sa creem mecanisme la care sa ne inchinam si carora sa ne supunem in orice conditii e cel putin inacceptabil prin prisma posibilelor consecinte negative asupra oamenilor.
    Pe langa asta, un pic de lectura pe constructie si deconstructie sociala v-ar putea ajuta la intelegerea modului de creere a nevoilor si a distinctiei sociale. Un pic de antrpologie economica ar fi utila, pe gift economy (de ex), incepnd cu lucrarea clasica a lui Marcel Mauss.
    Alte comentarii mai la obiect, poate cu alta ocazie.

    Spor la treaba!

  5. Multumesc de comentariu. Acum, cand spun etatizata complet ma refer la toate domeniile de interes in care piata libera ar putea lua locul statului cu succes. Ma intereseaza prea putin statisticile si mai mult judecatile si realitatile gandite cu propria minte, pentru ca sunt sceptic la tot ceea ce este furnizat intr-o masura sau alta de catre stat (eurostat-ul este serviciul de statistica al CE).

    Nu stiu exact la ce va referiti cand vorbiti de neoliberalism, poate incercati sa-l definiti. As fi bucuros, pentru ca in felul asta as vedea si ce opinie aveti despre liberalism. Tot ceea ce incercam sa transmit era ca toate domeniile de activitate sunt controlate (mai mult sau mai putin) de stat. Si de aici cred ca putem incepe o discutie. Va invit sa cititi si acest material:http://mises.ro/842/.

    In alta ordine de idei, multumesc de lecturi, le voi consulta si revin cu pareri.

  6. Plecand de la premisa ca fiecare parinte isi doreste mai mult pentru copilul sau(mai mult bine, mai multa cunoastere, o viata mai buna…, mai multe experiente …), consider ca limitarea educatiei copilului la nivel de familie este mai putin benefica decat cea in care copilul interactioneaza cu mai multe persoane si personalitati, chiar si profesori. A-mi educa singur copilul inseamna a ma plafona la nivelul, mai mult sau mai putin constient, al limitarilor proprii. Ma gandesc la persoanele cu un nivel limitat de educatie, dar cu multi copii si la posibilitatea lor de a-si educa copii. Ei chiar nu stiu, chiar nu pot, cu toate ca doresc binele copilului. Educatia privata nu e optiune pentru ei, posibilitatile copiilor sunt extrem de limitate in familie si ce altceva ramane? Statul. Ceea ce le aduce sistemul de stat nu cred ca ar putea obtine in mod realist, in actuala conjunctura, in alt fel.

    Suma interactiunilor cu oameni de calitate, gestionata eficient de parinte, cred ca este o modalitate eficienta de expunere in scopul dezvoltarii. In acelasi timp, expunerea la viata reala aduce copilului acele competente necesare adaptarii la realitatea din jur. Intr-adevar, orice iese din tiparul standard croit si monitorizat de stat, este marginalizat, etichetat si putine persoane reusesc sa treaca, cu fruntea sus si fara sechele, peste oprobriul public.

    Imi doresc sa pot sa-mi educ copii intr-o alta forma de invatamant decat cea gestionata de stat, ideal prin expunerea copiilor la experiente si oameni de valoare, intr-un sistem total informal, dar cu cat scriu mai mult cu atat realizez cat de „ciudat” as parea. Chiar si pentru apropriati. E dificil sa incerci sa impui ceva bazandu-te pe 15% din populatie, din care unii doar rezoneaza pasiv cu ideile.

    • Multumesc de comentariu.

      Reiau unele lucruri, care mi se par discutabile.

      „consider ca limitarea educatiei copilului la nivel de familie este mai putin benefica decat cea in care copilul interactioneaza cu mai multe persoane si personalitati, chiar si profesori”

      Este in regula, dar asta nu inseamna ca trebuie sa v-o finantez eu. Va pot intelege dorinta/opinia, dar vreau sa am libertatea sa nu fiu de acord cu ea, respectiv eu sa-mi pot educa copilul in mediul pe care il consider eu si nu dvs., prielnic. Inferenta pe care o faceti e totusi nerezonabila, sugerati ca educatia privata ar fi lipsita de multe persoane, personalitati, profesori.

      „Educatia privata nu e optiune pentru ei, posibilitatile copiilor sunt extrem de limitate in familie si ce altceva ramane? Statul. Ceea ce le aduce sistemul de stat nu cred ca ar putea obtine in mod realist, in actuala conjunctura, in alt fel. Suma interactiunilor cu oameni de calitate, gestionata eficient de parinte, cred ca este o modalitate eficienta de expunere in scopul dezvoltarii. ”

      Nu rezulta ca educatia privata nu e o optiune pentru ei. Sau cel putin trebuie un argument mai consistent. Ca nu e posibila pentru ei intr-un regim care sufoca scoala privata&homeschooling-ul asta inteleg, dar nu rezulta de aici ca nu e o optiune, ci ca politic sunt impiedicati sa descopere aceasta optiune. Argumentul pe care il utilizati este de tipul „Nu-i posibil pentru ca nu e legalizat, reglementat”, or noi aici facem o discutie pe principiu, nu pe lege. Dar asta sunt convins ca ati observat, si se vede din comentariu.

      De asemeni, e greu de spus cam ce aduce sistemul de stat in sfera educatiei. Care este oferta si care este cererea? Cum spuneam in articol, educatia este un bun ca oricare alt bun, iar pretul sau se formeaza pe piata. Educatia nu este o gratuitate, asa ceva nu exista din perspectiva economica. Ea costa, plateste cine doreste cu adevarat sa invete. Diferenta dintre o educatie publica (finantata din fonduri taxate) si una privata, este ca in cea dintai, te poti trezi cu multe persoane care nu doresc neaparat sa invete. Dimpotriva, e o bresa confortabila pentru a obtine diverse gratuitati (camine, reduceri abonamente, cantine subventionate etc.) sau pur si simplu a vizita un oras mai mare (Vreau sa merg la facultate, ca sa vad si eu Bucurestiul, Clujul, Iasi-ul). Evident ca nu se intampla in toate cazurile asta. Ceea ce incerc sa sustin este ca persoanele care vizeaza orice alt scop decat cel de a invata si a se pregati temeinic, in educatia privata nu prea au sanse de izbanda. Nu trec testul. Iar daca educatia publica devine un stimulent pentru accesul celor care nu-si doresc a fi educati in vreun fel, inseamna ca, in realitate, nu este de fapt educatie. Criteriile lipsesc, iar problema nu se schimba prin schimbarea oamenilor. Este o pb de sistem. Beneficiarii (elevi, studenti etc.) si finantatorii (noi toti) nu se cunosc intre ei. Astfel, primii nu au nici un interes sa devina competitivi, cei din urma interes tot mai mic sa plateasca, pentru ca nu stiu exact pentru ce platesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *