Hedegaard, între economie și ficțiune

Nu rețin prea mult atenția cu următorul subiect pentru că, vom avea cu siguranță multe ocazii de aici înainte să discutăm despre problema schimbarilor climatice. Deci, pe scurt. Este vorba despre câteva dintre crețele păreri ale comisarului european pentru schimbările climatice, Connie Hedegaard. O știre (care merita interpretată, dar deh!, când suntem doar absolvenți de jurnalism e mai dificil) pe Wall Street.ro ne informează că „marile puteri nu au reușit să încheie un nou acord privind lupta împotriva schimbărilor climatice„. Astfel, acest lucru devine o problemă delicată de vreme ce, înțelegem tot din declarațiile acestei doamne, se presupune că UE trebuie să găsească modalitățile potrivite prin care să reducă emisiile de dioxid de carbon, altfel vorba unui om mort, dar cu o influență prezentă nemaipomenită „pe termen lung vom fi cu toții morți”. Asta ar fi prima chestiune semnalată de doamna comisar. O altă problemă, despre care pun pariu că doamna comisar n-ar fi vrut să discute dar redactorul a întrebat-o, este legată de dependența Europei de energia rusească și necesitatea investițiilor în energiile regenerabile. Totodată s-a adus în discuție și eficiența cu care se produce și consumă energie. Unde greșește doamna comisar?

Problemele s-ar pune în felul următor:

1. despre schimbările climatice. Planeta se află clar în schimbări de ordin climatic, însă asta nu este o noutate. Ea se află într-o continuă schimbare pentru fiecare viață care a trăit și va trăi pe pământul acesta. Deci planeta se tot schimbă de mai mulți ani decât putem noi gândi și, cum scria la un moment dat Vaclav Havel într-un editorial New York Times, „de multe ori a fost propovaduit sfârșitul și el nu a venit”. Sigur că, asta nu înseamnă că el nu va veni. Problema este că nu prea știm când va veni, și că orice încercare de a rezolva această problemă (adica a ne apăra cumva de acest sfârșit) prin intervenția guvernelor, sau „marilor puteri” va fi un eșec. Motivele sunt simple: pe de o parte, deși poate suna straniu pentru unii (asta e, să pună mâna pe Biblie) sfârșitul nu e o chestiune pe care o poți influența tu, ca om și, pe de altă parte, știința nu a furnizat încă răspunsuri tari, convingătoare cu privire la procentul în care omenirea, prin activitatea ei de zi cu zi grăbește sau întârzie sfârșitul. Așa că, această coaliție a „marilor puteri” pentru lupta împotriva schimbărilor climatice este de-a dreptul jenantă. Cum să lupți împotriva a ceva ce este posibil să fie natural? Este precum o revoltă împotriva naturii. Statele nu sunt cu nimic mai diferite de cei pe care îi numesc iresponsabili față de natură sau mediu înconjurător, atunci când „luptă împotriva schimbărilor climatice”. Clarificarea aceasta este esențială, întrucât am întâlnit foarte mulți oameni care tocmai din cauza acestor acțiuni popularizate la nivel internațional, ajung să creadă că realmente omul duce o lupta cu clima. Nimic mai fals. Problema se încheie, și se va redeschide atunci când știința va reuși să demonstreze cât de nocivă este populația pentru această planetă. Până atunci, orice interpretare este după ureche, lăutărească, iar încrederea în stat ca salvator de la pierire este hilară. Tot până atunci însă, sunt de acord cu acțiunile voluntare de conservare a energiei, de strângere a gunoaielor din diverse ape sau zone protejate. Sunt un susținător al tuturor celor care încearcă pe cont propriu să facă lucruri bune pentru mediu. Nu sunt de acord atunci când oamenii sunt obligați prin forța coercitivă a guvernului să întreprindă un anumit lucru. Mai jos am extras un fragment dintr-un articol care va lămuri mai bine de ce oamenii nu trebuie forțați.

Ethics concerns only human beings: there is no natural duty to preserve the environment, which has no intrinsic value because valuations are products of the mental activity of cognitive emotional agents. Contamination above certain levels is usually considered an illegitimate aggression because pollutants directly damage human beings and have no beneficial effects. Climate change is related to the environment but it is very different from contamination. Anthropogenic climate change might occur due to changes in land use and emission of greenhouse gases. Changes in land use can alter the reflectivity or albedo of the surface of the planet, and it seems hard to consider them an illegitimate action. Carbon dioxide is a greenhouse gas that results from respiration and from burning fossil fuels; labeling it as a contaminant is an abuse of language, since it is necessary for photosynthesis and it is not toxic. Some human activities, like growing trees, take carbon dioxide off the atmosphere. It is extremely difficult to prove specific relationships between human carbon dioxide emissions, local climate changes, and their particular effects.

Global warming catastrophists seem to forget other more important and urgent issues which compete for the allocation of the scarce resources demanded for climate-change mitigation. It is preposterous to declare global warming the worst problem for mankind when there is war, hunger, sickness, and poverty. For some radical environmentalists and many politicians, climate change is the most important problem for human civilization, and they pretend to speak in the name of all mankind. But all problems seem to be extreme for them, because they have no notion of relative opportunity costs. Their moral language imposes duties on citizens who seem to be receiving orders about what they must do and what they must avoid no matter what.

2. despre eficiența energetică, energiile regenerabile și dependența de Rusia. M-aș referi strict la trei dintre afirmațiile doamnei Hedegaard.

prima: „ineficienta energetica provoaca pierderi enorme sistemului energetic romanesc, secatuind atat resursele, cat si buzunarele consumatorilor. Practic, factura la energie este cu atat mai scumpa cu cat pierderile care trebuie acoperite sunt mai mari.”

explicație: energia este risipită pentru că nu există drepturi de proprietate reale pe ea. O resursă rară va fi conservată doar atunci când există un proprietar privat, întrucât criteriul profitabilității îl va motiva pe acesta să o conserve. În momentul de față, nimeni nu este proprietar privat absolut pe vreo resursă existentă în sol în niciun colț al lumii. Cel ce deține monopolul resurselor este statul. Sigur că statul „dă drept” de extracție, prelucrare și altele, dar nu vinde integral resursele. Prin urmare câtă vreme statul rămâne „proprietar” în mod agresiv pe resurse, acestea nu vor putea fi utilizate cu eficiență, iar consumatorii se vor confrunta în permanență cu scăderi masive ale ofertei și prețuri în dezacord cu costurile de producție. Deci despre eficiență energetică vorbim atunci când vor exista proprietari privați pe resursele din sol (ca să nu mai aduc în discuție faptul că oricum, cel puțin pe teritoriul Europei așa zișii mari giganți în energie sunt companii de stat, nicidecum private, deci în foarte multe cazuri nu există drept de proprietate privată nici pe extracție)

a doua: „Cred ca este o legatura foarte stransa intre extinderea energiilor regenerabile si a face mai mult in domeniul eficientei energetice”

explicație: Păi sigur că există. Numai în capul doamnei comisar. O dată ce resursele nu mai aparțin statului, rezolvarea problemei cu energiile regenerabile este doar o chestiune de timp. Adică, proprietarii resurselor, dacă vor avea shortage-uri naturale fie vor crește prețul (pentru că așa se întâmplă în economie), fie vor găsi (altfel vor pieri!) modalități alternative, cum sunt energiile regenerabile. Este aberant să te aștepți să crească învestițiile în energie regenerabilă atât timp cât „proprietar” asupra resurselor (adică cele rare) este statul. Este ca și cum ai obliga un țăran să-ți vândă roșiile în piață într-un loc ferit de ploaie, pe nimic. Adică pe zero lei. Iar el o sa încerce, dar asta nu va ține mult (fie va fugi, fie va merge la poliție, fie va încerca și el să te agreseze, ș.a.). În schimb, dacă îi vinzi roșiile, mai departe el va fi direct interesat să le vândă și el într-o stare bună. Altfel, problema ar trebui să fie destul de clară: nu are nicio obligație contractuală de a-ți vinde roșiile. În absența obligațiilor contractuale (iar asta presupune proprietari de iure și de facto) nimeni nu e responsabil pentru degradarea mediului. Doar într-un regim al proprietății private putem stabili cine este agresor și cine este nevinovat.

a treia: „Daca vom continua sa ne desfasuram business-ul ca de obicei, in Europa, inclusiv in statele-membre mai noi, vom vedea, in urma calculelor, ca dependenta noastra de Rusia nu va scadea, ci va creste in anii urmatori”

explicație: un om dependent de alt om fie nu poate să muncească (are dizabilități care îl împiedică), fie este un trântor (și asta nu va dura mult). Acum, în relația dintre două state problema nu diferă cu nimic. Dependența energetică a Europei de Rusia o putem discuta în două forme: dată fiind realitatea (adică este vorba despre două regiuni cu ambiții guvernamentale puternice) sau ținând cont de economie (și aici este irelevant ce fac guvernele). Astfel, realitatea arată două regiuni dintre care una tot timpul este manipulată de cealaltă (Europa de Rusia). Asta se întâmplă pentru că: guvernele din Europa nu sunt suficient de abile politic sau nu-și dau seama cum să producă mai mult (și este normal să nu-și dea seama, pentru că nu știu exact pentru cine). Oricum s-ar prezenta, din această realitate se pot trage concluzii dintre cele mai interesante (de obicei, fac deliciul cursurilor de geopolitică). Pe noi ne interesează însă a doua formă de discuție, respectiv ținând cont de economie. Și, aici trebuie spus că dacă Europa și Rusia ar fi piețe libere, în măsura în care cineva ar descoperi că merită să investească în producția de energie (fie ea de orice tip) nu ar ezita. Dacă el este european sau rus, prea puțin ne interesează economic. Contează cine reușește să furnizeze mai ieftin. Atunci, lumea va putea să constate o diferență între Putin (omul de stat care manipulează oferta și prețul la gaze) și un privat oarecare (care dacă se angajează în astfel de practici, cu siguranță se vor găsi alți privați să-l saboteze și să-i ia locul, nepermițând o creștere nelimitată și nejustificată a prețului).

Sunt multe alte probleme care se nasc odată cu discuția de mai sus. Voi lăsa însă prezentarea acestora cu alte ocazii. Concluzia pe care am putea s-o tragem din afirmațiile doamnei Hedegaard este că, cu siguranță nu prea a pus mâna pe vreun manual de economie. Și asta cu siguranță va dăuna mediului, mai mult decât își închipuie domnia sa din poziția pe care o ocupă.

Postul este prea lung, acum văd. Pe viitor voi fi mai atent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *