Fragmente din criza văzută de Aurelian Dochia: O constatare

La Departamentul de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București se „aruncă” de ceva timp cu idei, cu teorii, paradigme etc. S-a întâmplat asta și alaltăieri, când în sala dedicată dezbaterilor, a fost prezentată și recenzată cartea d-lui Aurelian Dochia, „Fragmente de criză”. Eu nu am reușit să citesc cartea până la momentul dezbaterii, dar am beneficiat să zicem de câteva explicații ante-dezbatere de la prietenii și  colegii  recenzenți, Radu Mușetescu și Vlad Topan. Înțelesesem pe scurt că avem de-a face, ca să zic așa, cu un liberal, întrucât mărturie stau articolele din presă ce compun cartea, în care argumentele pro-piață sunt remarcabile și, mai mult, echipate și cu simțul umorului. Cele înțelese le-am adăugat la părerile ce deja le aveam formate despre dl. Dochia, din dezbateri trecute de pe la Universitatea Româno-Americană și ASE…un liberal onest pentru care din principiu dialogul și divergența de opinii sunt elemente sănătoase, dar care totuși se lasă prea ușor pradă șubredului canon al corectitudinii politice.

Dezbaterea a fost interesantă ca exercițiu, spun eu și probabil oricine vrea să se exerseze în argumentație. Dl. Dochia și-a prezentat succint ideile din carte și autorii care l-au inspirat/dezamăgit. Dintre toate o rețin pe cea care mi se pare mai relevantă pentru textul pe care-l scriu acum. Citez din memorie: „După patru ani de criză, încă nu s-a ajuns la o convergență de opinii privind teoria crizelor”. Această idee o pun în legătură cu o alta pe care dumnealui a menționat-o, potrivit căreia „este clar că prezenta criză nu este rezultatul dereglementării piețelor financiare sau al vreunui eșec al piețelor, ci dimpotrivă..un eșec al guvernelor și al instituțiilor..un eșec al intervenției” ceea ce în ultimă instanță nu doar că a erodat în mod practic capacitatea antreprenorilor de a reacționa, dar a și stricat reputația pieței libere (mai mult decât era deja stricată). Toate bune. Piața liberă deci nu a existat, vinovatul crizei este guvernul atoate-știutor. Opinia la care dl. Dochia a ajuns este interesantă și din perspectiva eterogenității părerilor existente cu privire la criză: avem monetariști, keynesiști, austrieci. Divergența de opinii se impune deci. Însă vine și momentul când discuția se ridică ușor de la nivelul aprecierii dialogului și a divergenței, la cel al tranșării categorice a problemei. Adică cel care are dreptate să rămână, cel care nu, să plece; o spun metaforic desigur. Bun, bun, tu crezi una, eu cred alta, dar să ne oprim un pic, să cugetăm: pare-mi-se că urmărim aceleași scopuri: ieșire din criză, monedă puternică, producție funcție de cerere, prosperitate. Divergențe deci am avea în legătură cu mijloacele pe care le alegem. Keynesiștii aleg statul-salvator, austriecii piața-salvatoare. O regulă simplă spune că nu putem avea dreptate simultan, altfel spus, adevărul, se poate găsi doar într-un loc. Cu alte cuvinte, dacă suntem într-adevăr preocupați de adevăr, și nu de simpla populare cu idei, în ultimă instanță, problema se pune în termeni de piață vs. stat, sau a vs. non-a, urmând logica aristotelică. Și uite așa pleci din cămăruța economiei, închizi ușa și intri în metateorie sau epistemologie/metodologie; ce este cunoașterea și ce nu, și cum producem cunoaștere? La această dilemă s-a oprit, pot spune, alaltăieri, discuția.

Iar învățămintele pe care le trag nu le pot rezuma doar la câștigurile de pe urma dialogului în sine, ci și la faptul că, în realitate, nu vom putea tranșa vreodată aceste probleme decât printr-o aplecare precum în sala de sport, cu palmele până în pământ, spre metoda cu care lucrăm. În ultimă instanță, diferențele fundamentale dintre noi se situează la nivelului modului în care percepem că putem dobândi cunoaștere, și cât de dispuși suntem să distingem adevărul de eroare. O atenție mai mare către epistemologie poate ar fi utilă, și nu numai, poate și către etică, una fundamentată rațional și cu statut epistemologic, după cum ar spune Rothbard. Adică o conștientizare după propriile puteri desigur că există un bine și un rău, non-relativizabile, și căutarea constantă nu a compromisului conjunctural dintre cele două, ci sistematic a binelui.

Mă sperie ușor însă, turnura anumitor cercetători economiști către o zonă destul de dubioasă pentru mine, cea a eclectismului și poate mai dubios de atât, cea a unui relativism nihilist. Eclectismul de pe poziția că adevăr absolut nu există într-un singur loc, ci este dispersat, trebuie cules. Iar relativismul nihilist de pe poziția care neagă posibilitatea de a descoperi în vreun fel adevărul. Imaginați-vă deci acum, cam la ce nivel sunt disensiunile printre economiști. Nimeni nu este perfect și nu deține adevărul absolut (afară de Bunul Dumnezeu), asta este clar, dar cred că slăbirea/lovirea ideii că putem căuta în vreun fel acest adevăr, insinuarea auto-contradictorie de cele mai multe ori cum că rațiunea nu ne ajută în acest demers, este o pistă falsă. Și ceea ce remarc pentru a nu știu câta oară – și mă bucură nespus asta, ca și preocupare – este că toate discuțiile între oameni cu păreri diferite nu sunt simple discuții în care unul aduce argumente pe care ceilalți nu le cred. Sunt discuții încărcate de toată suflarea spirituală, așezarea ontologică dacă-i pot spune așa, a individului/indivizilor interlocutori. Și cred că, în final, aceste diferențe dau tonul discuțiilor și decid deznodământul. Deci nu e atât de simplu să-i spui cuiva „Ce nu înțelegi? Totul este atât de clar și vizibil!”. Nu. Pentru că pur și simplu adevărul este o chestiune de alegere. E prin și cu voia celui ce vorbește. Cel puțin asta este părerea mea, din experiența umilă de până acum. Dar dacă așa stau lucrurile, se prea poate să ajung și la concluzia că ne pierdem timpul cu tot soiul de discuții pământene, și că în fond ceea ce trebuie să lămurim, dar refuzăm conștient prin propria voie sunt întrebări de tipul – în ce credem – și – ce căutăm pe planeta asta.

Închei aici. Ce am scris mai sus nu reprezintă tot ce s-a discutat la această dezbatere, ci o mică parte. Din recenziile făcute de cei doi, am tras concluzia că merită citită cartea, de aceea o să-i fac și un pic de reclamă aici. Am găsit-o la adresa http://www.librarie.net/carti/162516/Fragmente-criza. De asemenea, despre dezbaterile din cadrul departamentului REI, mai multe detalii aici.

Sper sa revin în curând și cu o recenzie la carte. Părerea mea.

One thought on “Fragmente din criza văzută de Aurelian Dochia: O constatare

  1. Pingback: Sound Economics » Nicolae Steinhardt și sensul corect al supunerii în fața stăpânirilor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *