Criminalii vechi și noi

Odessa Work in Progress se vrea a fi un film-documentar terminat de noi, de publicul spectator. A fost prezentat aseară la NCCR un trailer al filmului în care regizorul, Florin Iepan, ridică problema holocaustului românesc. Mareșalul Ion Antonescu a ordonat în octombrie 1941 (din proprie inițiativă, ca să zic așa) uciderea a peste 30.000 de evrei. Acesta este subiectul filmului aflat încă la stadiul de trailer din cauza ignoranței întâmpinate de Iepan la nivelul  autorităților române în deslușirea cazului. După prezentarea trailerului (aproximativ 15 minute) a urmat o dezbatere, în care Iepan (cred eu) a vrut să sensibilizeze publicul punându-i întrebări de tipul (încerc să reproduc cât mai bine) „cum de s-a putut întâmpla”, „de ce suntem atât de indiferenți”, „de ce Ion Antonescu a trecut prin sita istoriei ca fiind un personaj bun” sau „ce ar trebui să facem să schimbăm situația”. Sigur, dezbaterea a început, și odată cu ea s-au dat și câteva răspunsuri din public. Am mai participat la dezbateri până acum. Senzația mea este că nu orice probleme pot fi discutate cu oricine. Ad-hoc-ul acesta cu iz ong-ist așa, în care ne întâlnim să tăiem para-n două cu istoria, sistemul politic, economic sau orice altceva pune în sine niște dificultăți de metodă. Riscul este ca întreaga întâlnire să iasă o mare varză. Toată lumea își dă cu părerea despre orice, după principiul dreptului la opinie. N-am certitudinea că întâlnirea de aseară a fost o mare varză pentru că nu am rămas până la final, dar începutul dezbaterii, din nefericire, pentru mine spunea multe despre finalul ei.

Proiectul lui Iepan cred că ridică două probleme: una tehnică (sau regizorală) și una socială (sau de impact asupra publicului). Despre cea tehnică nu sunt în măsura să spun ceva pentru că nu mă pricep. Au fost însă oameni prin sală care se pricep și au și făcut recomandări în legătură cu filmul. Problema (mai) sensibilă este cea socială, mai ales că Iepan a trecut un pic dincolo de latura artistică, manifestând o preocupare vizibilă în sensul „lămuririi” problemei, de punere în ordine, de sensibilizare a conștiinței publicului.

Scopul e nobil. Nimic de comentat. Oamenii trebuie să cunoască adevărul, asta e clar. Dar după ce spunem adevărul ce facem? Sau ce ne facem dacă oamenii cărora îl transmitem îl preiau ca o informație nouă și atât? Suntem siguri că publicul interpretează adevărul cu aceiași ochi cu care interpretează Iepan?

Vorbim de crime. Am întâlnit oameni care sunt gata să legitimeze crima în numele (spre exemplu) unui sistem democratic, sau în numele unor concepte iluzorii precum “binele comun”, „siguranță națională”, “drepturilor omului”. Dacă le spui că, cutare a ucis pe cutare acum o sută, sau două sute de ani, ei sunt gata să-ți vină cu dovezi care să releve “necesitatea” crimelor, “că altfel” muream toți, sau “bunicul, azi, nu mai era”, sau “harta României era mai mică” etc., etc. Dacă le spui că (omenește) nu te interesează câți morți au fost, ci că au fost, că nu contează unde, de ce sau ce context politic era, ei repede revin, zeloși, cu același tip de argumente, al căror relativism eu cred că face casă bună cu un fel de raționalism tiranic, dacă îi pot spune într-astfel. Deci întrebarea este, înainte de o dezbatere de tipul acesta, cum și în ce fel privim crima? Pentru că dacă o privim diferit, atunci istoria e imposibil de interpretat. Mai bine ne întâlnim separat, cei cu păreri similare. Ar fi un câștig mai mare. Din punctul meu de vedere nu există o altă interpretare a crimei decât cea morală sau duhovnicească.

Un alt aspect ar fi legat de relația crimă-vinovat de crimă. Spre exemplu sunt oameni care în virtutea unui sentiment naționalist consideră că, crima unui conducător este crima întregului popor, după cum auzeam aseară, în public, o opinie de tipul “până la urmă aceasta problemă este una de vinovăție națională”. Nu de puține ori am auzit expresii precum “cum ne-am purtat cu ungurii sau cu rușii”, “ce ne-au făcut nemții” ș.a.m.d. Ceea ce iarăși face imposibilă comunicarea, din cauza faptului că unii (poate) nu se simt în nici un fel responsabili pentru atitudinea unor barbari.

Estul, memoria scurtă, democrația, ONU

Apoi, se vorbea ieri de popoarele din est care au memorie scurtă. Nu știu cât de demonstrabilă este teza asta. Am îndoieli. Oamenii nu uită foarte ușor. E doar o senzație. A uitat cineva ce a făcut Stalin? Sau ce a făcut Hitler? Faptul că acum știm și de Antonescu care a omorât evrei nu ne face decât mai informați, dar nu neapărat și mai înzestrați în a judeca istoria. Fără o teorie cu care să interpretăm realitatea, fie ea prezentă sau trecută, rămânem într-un stadiu larvar ce ne ține inapți de a distinge între ceea ce este bine și rău. Cred că și Iepan a conștientizat lucrul ăsta, motiv pentru care crede că unele istorii se pot repeta, și ne pot găsi în același stadiu larvar.

Cu ce ne încălzește că cei care au fost uciși sunt evrei, unguri, romi sau orice altceva? În locul celor peste 30.000 de evrei puteau fi chiar români. Era mai puțin important? Nu cred. Apoi, avem astăzi alianțe politico-militare care fac cam același lucru. E mai puțin important că mor nevinovați în Irak, Afganistan sau Libia? E important să știm și să transmitem mai departe despre sărmanii evrei uciși de Antonescu. Sunt total de acord. Dar e important să știm și să transmitem și despre furia comunistă ucigașă din iadurile de la Aiud, Pitești, Sighet.

E important să știm și să transmitem spre exemplu faptul că Organizația Națiunilor Unite, care printre multe altele își propune să respecte drepturile omului (o formulă oricum dubioasă) legitimează intervențiile criminale ale tiranilor contemporani. Este extrem de interesant cum relaxăm criteriul de judecată al crimei atunci când sistemul ce o propulsează este democrația. Este uimitor cum se relaxează criteriul de judecată al criminalului în democrație. În principiu, în democrație, te numești criminal la nivel politic doar dacă iese glonțul din țeava ta, nu doar prin simplu ordin de a folosi țeava altuia. Ceea ce este pur și simplu barbar.

E important să știm și să transmitem că România în continuare participă la diverse acțiuni militare care nu de puține ori se soldează cu morți. Cam cu cât la sută e mai vinovat Antonescu pentru evreii cu pricina decât Churchill, Roosevelt, Stalin, Hitler, Bush sau Obama? Crimele se produc și azi, doar că pe un fond (aparent) mai stabil, în sensul că statele sunt mult mai bine organizate și mai potente financiar.

Deci dincolo de conștientizarea unor evenimente istorice cred că se pune problema interpretării. Și o interpretare corectă din punct de vedere moral ar începe cu un scepticism sănătos și productiv în fața oricărui sistem sau om politic.

2 thoughts on “Criminalii vechi și noi

  1. Pai o legatura de gasit (cu tot dinadinsul) e mai greu. Insa imi permit cateodata sa expun cate un gand si despre intreg ansamblul ce presupune constructia statului. Ma trag cumva dintr-o traditie austriaca, unde pachetul de probleme tratabil nu se limiteaza strict la aspectul economic. O lucrare buna pe tema asta ar fi Rothbard – Man, Economy and State.

    Pe de alta parte, cred ca adevaratul argument care se poate construi cu folos in favoarea unei critici la adresa etatismului (o teza consecventa ca sa zic asa) nu poate sa nu contina si valentele politice, militare sau contextul intelectual.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *