Comentariu la „Când capitalismul ne spală creierul” de Matei Vișniec

Un prieten bun mi-a recomandat un articol scris de Matei Vișniec, cunoscut dramaturg, poet și publicist român. Articolul îl puteți citi aici. După lectură veți găsi un Matei Vișniec într-o stare de decepție. De ce? Din cauza capitalismului – în opinia domniei sale- un sistem care contribuie la degradarea omului și căruia nu-i putem găsi prea multe virtuți. Vișniec consideră că în momentul de față orientarea lumii este una „ultra-liberală” (opusă celei comuniste sau socialiste) și că, la această orientare „lucrează” pesemne propaganda. Nu ne spune clar cine anume e preocupat cu îndoctrinarea sau propaganda „ultra-liberală”, însă e lesne de priceput că, de vreme ce acuză bancherii și negustorii pentru „excesele”, „derivele”  și „tendințele monstruoase ale orânduirii comerciale excesive în care trăim”, întocmai aceștia ar fi presupușii vinovați. Apoi, Vișniec se mai referă (cu argumente de filosofie politică destul de slabe, aproape integral istorice) la așa zisul divorț dintre capitalism și democrație. Sensul dat de autor aici vrea să transmită cititorului ideea că sistemul capitalist, pentru a fi just (a se citi, mai puțin degradant), el trebuie să fie parte dintr-o orânduire democratică. Altfel, lucrurile  „o iau razna”, și nu facem decât să permitem „noului capitalism ultra-liberal” să continue „să-și bată joc de om și de democrație”. Evidențe ale „bătăii de joc” ne sunt prezentate de Vișniec în „sute de articole, eseuri, cărți”.

Un astfel de articol trebuie (măcar dintr-un minimum de respect pentru propria preocupare) să suscite spiritul critic al unui economist. Pentru că problema cu care Matei Vișniec se ia la trântă nu este una de dramaturgie (respectul meu pentru reprezentanții breslei este la fel de mare precum cel pentru propria-mi breaslă) ci de economie. Deci, în acest context, încercarea unei lămuriri (condiția esențială pentru ca o minte tânără să nu priceapă pe dos spusele domnului Vișniec) se impune.

Trei este numărul de probleme care, după opinia mea, sunt delicate în acest articol și deci, merită reluate. Acestea sunt:

1. problema comunismului și îndoctrinarea

2. capitalismul „ultra-liberal”

3. democrația

Prima problemă, cea a comunismului, este repede fluturată în nasul cititorului, scopul fiind doar de a o pune în antiteză cu capitalismul, numitorul „comun” al celor două fiind, după cum înțelegem de la autor, natura „complexă” și „subtilă”  a îndoctrinării. În timp ce comuniștii îndoctrinau „direct”, capitaliștii îndoctrinează „subtil”, iar tezele capitaliste sunt „ultra-liberale” (înțelegem deci că „ultra-liberalismul”, fie el ce-o fi, este ceva rău).

Sensul corect al problemei comuniste: exceptând complicațiile sociale născute de comunism, și care nu ne interesează aici, suntem nevoiți să mergem direct la sursă, adică la complicațiile economice. Motivul este simplu: pentru că cele din urmă le-au produs pe cele dintâi. Și complicațiile economice au fost două: absența proprietății private (socializarea mijloacelor de producție) și absența prețurilor reale (imposibilitatea calculului economic). Aceste două complicații au dus la apariția unei alte probleme fundamentale: risipa de resurse. Economia de comandă (o imposibilitate demonstrată de economiști precum Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Hans-Hermann Hoppe) a reușit să mute pușculița cu avuție a publicului, fie în deriva investițiilor nedorite, necerute de nimeni(relevantă aici, industrializarea României) dar ai căror beneficiari au fost chiar „iluștrii” designeri ai economiei de comandă, fie direct într-un cavou, adică risipa a fost la scară largă. Ceea ce nu și-au dat seama (fie din necunoaștere – puțin probabil –  fie din rea voință – foarte probabil) socialiștii, a fost că absența celor două elemente (proprietate privată și prețuri) este de fapt pe termen lung, o revoltă împotriva firii.  Acum, propaganda socialistă a funcționat timp de mai bine de cincizeci de ani cu ajutorul intelectualilor (recomand aici Julien Benda „Trădarea cărturarilor”, pentru lămuriri suplimentare) și statului (adică statul punea în practică ceea ce intelectualii – o parte din ei convinși socialiști, o altă parte doar practicau prostituția intelectuală – „recomandau” cu încredere). E bine de știut că îndoctrinarea (forma cuvântului din DEX nu are sens peiorativ) a fost într-adevăr practicată de comuniști, dar nu e bine de reținut că, acest cuvânt, este presetat pe modul „negativ” în orice discuție. Cu alte cuvinte, trebuie sesizat și făcut diferența între îndoctrinarea bună și cea rea. Îndoctrinarea comunistă (pentru că preceptele ei au fost unele nenaturale) a fost una rea, cu efecte dezastruoase, inclusiv cu efectul de a schimba sensul acestui cuvânt, recte „a îndoctrina”. Nu este singurul loc în care socialismul a produs modificări importante de natură etimologică, dar asta este o altă problemă. Prin urmare, a fi setați pe îndoctrinarea a priori rea, diabolică cred că este eronat. Dacă nu renunțăm la această preconcepție, atunci riscăm să considerăm orice dezbatere liberă de idei, comunicare, sau formă scrisă, ca fiind nimic mai mult decât o „îndoctrinare” și având efecte dezastruoase din start. De asemeni, nu este relevant modul în care binele sau răul se comunică, ci care dintre ele se comunică. Dacă am rezolvat această problemă, atunci în mod firesc ar trebui să facem un pas înainte către problema distincției: bine sau rău și cantitățile optime din fiecare.

Afirmația cu privire la sistemul capitalist (în care domnul Vișniec crede că trăim, fără aprecieri sau lămuriri suplimentare cu privire la natura lui) care îndoctrinează „subtil” este deci, având în vedere cele spuse mai sus, irelevantă, pentru că am stabilit că nu contează forma în care se produce îndoctrinarea ci natura ei (adică dacă e bună sau rea). În opinia lui Matei Vișniec, capitalismul actual este ceva rău pentru că el a produs consumerismul (fie el ce-o fi). Umanitatea consumă însă, de când lumea, tot felul de produse mai mult sau mai puțin tangibile: unii acordă o însemnătate mare vestimentației, alții deliciilor gastronomice, iar alții cărților, ideilor, școlii. Domnul Vișniec cu siguranță fie a scris articolul cu un creion și o hârtie pe care le-a consumat, fie pe un laptop sau desktop care au consumat energie. Articolul domnului Vișniec a fost, după cum este și cel prezent, o activitate de producție, care nu s-ar fi putut realiza în absența unui consum prealabil (respectiv a trebuit să cumpărăm creionul, hârtia sau laptopul). Așadar, consumul determină producția. Fără consum e bine de știut că nu avem producție. Orice altă tălmăcire a ordinii consum(1)-producție(2) este pur marxistă (și am stabilit că e de rău cu comunismul). Ar fi inutil în această discuție să repetăm lucrurile de mai sus, și să-l considerăm pe domnul Vișniec, și pe mine, amândoi niște consumeriști. Deci orice alt sens dat cuvântului consum decât cel explicat, nu privește economia. „Supra-consum”, „Sub-consum” sunt sintagme care caracterizează probabil tendințele unui individ pe o piață. Dacă el consumă mai mult avem două explicații, una economică și cealaltă non-economică. Cea economică spune că, fie are multe nevoi și manifestă cerere pentru produse care să-i acopere aceste nevoi, iar cea non-economică spune că de cele mai multe ori omul consumă „iresponsabil”, „irațional”, „neîntemeiat”. Se cade aici să facem precizarea extrem de importantă că în economie nu putem face comparații interpersonale de utilitate. Astfel, dacă X consumă de 10 x lapte într-o zi, nu putem spune ca economiști că el este irațional, întrucât nu putem măsura utilitatea laptelui atunci când X consumă. Ar fi bine să scăpăm de această manie. Ar fi economic-sănătos. Iată de ce o și numesc, explicație non-economică. Deci nu ne interesează.

A doua problemă, cea a capitalismului „ultra-liberal”. Vișniec reclamă societatea consumeristă, ca produs al capitalismului „ultra-liberal”.  Totodată, consideră capitalismul de acest tip o formă de ideologie extremă, și o poziționează la polul opus comunismului.

Sensul corect al problemei capitaliste. Capitalismul non-etatic (adică unde statul nu intervine prea mult sau deloc) înseamnă producție și consum pe baza unui calcul al profitabilității deopotrivă în sfera producătorului și în cea a consumatorului (deși aceste două roluri se întrepătrund armonios, în sensul că toți suntem concomitent producători și consumatori; bunăoară cu munca noastră producem bani, iar banii ne facilitează accesul la bunuri, adică la consum). Se cuvine să spunem că, termenul asociat capitalismului de către Matei Vișniec, anume „ultra-liberal”, nu există în literatura de specialitate, la noi, la economiști. Există liberalism, neo-liberalism, clasicism, neo-clasicim, însă „ultra-liberalismul” nu figurează. Întrebăm deci, la ce se referă? E un concept economic sau o figură de stil? Ținând seama de preocupările principale ale domniei sale, înclinăm să credem că ar fi vorba de a doua variantă. Pe mine unul, mă face să mă gândesc la suporterii echipei de fotbal Steaua, acei ultrași care scandează și își susțin echipa pe stadioane. Însă, cam atât. Esențial de reținut este că acest concept de „ultra-liberalism” nu îl găsim pe nicăieri, sau cel puțin nu a fost teoretizat până în prezent, iar încercarea domnului Vișniec de a-l teoretiza (dacă asta a intenționat, desigur) nu convinge. Dacă ar fi să deducem totuși, ne-am putea imagina că se referă la o formă de liberalism extremă (nedefinită nici ea de autor), în care probabil nu există o ordine, ci o dezordine, un haos, în termeni vișniecieni consumerist. Unde toată lumea consumă, iar valorile se pierd. Capitalismul non-etatic însă, având în vedere principiile sale, este susținut din punct de vedere teoretic, dar și practic de foarte mulți autori care îi enumeră virtuțile (recomand consultarea unor autori precum Ludwig von Mises, George Reisman, Walter Block și alții, aparținând Școlii Austriece de Economie). Este important de știut că acești autori fac o distincție între capitalismul etatic (unde intervenția guvernamentală este prezentă, deși nu este necesară; cazul lumii de astăzi) și capitalismul non-etatic (statul nu este prezent). Până când vom afla la ce tip de sistem se referă domnul Vișniec, nu rămâne decât să facem precizarea că, capitalismul etatic nu reprezintă nici de departe și nu poate avea virtuțile celui non-etatic. Ceea ce vreau să spun este că, s-ar putea ca domnul Vișniec și mulți alții precum domnia sa, intelectuali de marcă, să fi căzut pradă erorii sau mitului „libertății fantastice în care trăim și a capitalismului sălbatic”. De fapt, ordinea lucrurilor în capitalismul etatic este cea dictată de stat, care mai devreme lua forme de socialism. Atenție deci la ce sistem ne referim. Acest mit este des întâlnit, iar din nefericire acuzele nu cad pe natura agresivă a statului (dictator în capitalismul etatic) ci pe capitalism, negustori, bancheri. Dacă aceștia ar fi de blamat, atunci domnul Vișniec (sau oricine) în măsura în care a contractat vreodată un credit bancar sau a realizat un schimb (fie el cât de mic, dar care l-a pus în poziția de negustor) este cumva în contradicție cu propriile acțiuni trecute. Bunăoară, contractez un credit pentru a cumpăra o casă, după care merg la TV și vorbesc despre insidioșii și diabolicii bancheri, și vina lor de a fi dus această lume în consumerism. Regretabil.

A treia problemă, cea a democrației. În acord cu spusele domnului Vișniec, capitalismul poate funcționa doar într-o democrație, dar din păcate, astăzi, capitalismul „își bate joc de democrație” și „este jenat de ea”. În același timp, după cum mai remarcă autorul „televiziunea distruge democrația”.

Sensul corect al problemei democrației. Înainte de asta, e bine de știut că, capitalismul nu este o invenție a democrației. Capitalismul, înțeles ca libertate economică (în diferite grade), a existat și pe timpul monarhiei. Este un non sequitur să spunem că sistemul capitalist poate fi imaginat doar într-o democrație.  Democrația este într-un conflict permanent, indirect cu libertatea economică. Spre exemplu, într-o democrație dreptul la secesiune este inexistent. Prin urmare de vreme ce eu nu mă pot apăra de acțiunile coercitive ale statului (manifestate prin taxare, impozitare – atenție – mijloace politice, iar nu economice de dobândire a proprietății) înseamnă că nu sunt liber. Democrația nu rezolvă această problemă fundamentală a minorității, căruia nu i se pot determina clar drepturile. Ori, o democrație condusă după regulile majorității, în detrimentul minorității, nu este altceva decât o tiranie a majorității. Economia nu face distincții între cei minoritari și cei majoritari, însă pe o piață liberă și democratică, drepturile de proprietate (un drept fundamental) ale celor puțini pot fi „călcate în picioare” de cei majoritari. Atenție însă la încă o problemă (și recomand aici lectura unei cărți grele în acest sens, Hans-Hermann Hoppe Democracy: The God that Failed aici). Nu rezultă, deci iarăsi este un non-sequitur, faptul că, doar pentru că majoritatea a ales, a și ales într-adevăr ceva bun. Să nu uităm că Hitler a ajuns la putere tot printr-o formă de democrație. Deci problema democrației este mai întâi una de drept, și apoi una economică. Revenind, a considera democrația unicul țarc al capitalismului este inexact.

Ce ar fi vrut probabil să spună domnul Matei Vișniec

Sigur că putem blama capitalismul pentru multe dintre nedreptățile pe care oamenii le simt astăzi pe piață. O putem face. Dar asta nu schimbă cu nimic teoria corectă, și anume aceea că, capitalismul creează bunăstare. Se poate dovedi nu numai teoretic, dar și empiric. Este incorect să punem pe seama capitalismului, excesele firii umane. Un mod corect de a interpreta această problemă (recunosc că, într-un anumit fel, goana după avuție poate creea derapaje) este cea prin care aducem în discuție necesitatea unui sistem moral, ca suport pentru capitalismul non-etatic. Cu alte cuvinte, ne putem gândi că, în absența unui sistem moral bine definit (spre exemplu principiile creștine) spiritul materialist poate dăuna. Dar trebuie să o spunem, că aici vorbim de o problema a naturii umane și nu a capitalismului. Mult mai profitabil ar fi să lucrăm la construcția unui sistem moral, ca sprijin pentru capitalism.

Erori clasice din expunerea domnului Matei Vișniec

Reiau mai jos, câteva din cele spuse de domnia sa, după care voi comenta succint.

Iată cum am putea rezuma îndoctrinarea ultra-liberală sub formă de sfaturi, pe care un bun “tată” le-ar putea da fiului său :

tu, fiule, ai să-ţi doreşti toată viaţa ta un singur lucru : să ai bani; iar aceşti bani pe care îi vei câştiga cu îndârjire nu trebuie să doarmă, îi vei investi mereu şi în aşa fel încât să fie în mişcare continuă;

eroarea: de fapt, este o neințelegere a modului în care funcționează economia. În lipsa unui proces de acumulare de capital (economisire + investițiii) adică „a nu lăsa banii să doarmă” e foarte posibil ca toți să devenim ai străzii. Nici eu, nici domnul Vișniec nu scriem de pe stradă, deci pe undeva (nu credeți?) a trebuit să fim economicoși în timp, pentru ca astăzi să avem de pe ce sau cu ce scrie. A investi mereu este o caracteristică a omului (de la Robinson Crusoe încoace). Ea produce evoluția.

toată viaţa ta va trebui să consumi cu îndârjire, pentru că numai consumul este motorul economiei; ce trebuie să-ţi cumperi ca să te simţi realizat şi fericit ai să vezi la televizor, de altfel cam trei sau patru ore pe zi ar fi bine să le dedici televizorului

eroarea: credința în teoria societății consumeriste este specifică persoanelor care nu cunosc teoria banilor. Domnul Matei Vișniec trebuie să știe că acel socialism pe care l-am clarificat la început, astăzi ia forme economice diverse (el nu a dispărut). Una dintre ele este socialismul monetar, adică moneda este în proprietatea statului, drept exclusiv de producție având tot el. Consumerismul (deși criticabil cu teoria corectă ca capitalismului non-etatic) la care face referire Matei Vișniec este rezultatul multor ani de expansiune a creditului, activitate practicată în principal de Băncile Centrale (și aici discuția se poate complica, de aceea recomand înainte de a huli ce am spus, lectura acestui articol). Așadar, consumerismul în capitalismul etatic (adică cel prezent) este rezultatul politicilor statului. Deci pe cine dăm vina?

când ai să auzi că în diverse ţări (Franţa, Grecia, Spania) unii încep să manifesteze, să facă greve şi să spună că poate există şi un alt model socio-economic de viaţă (adică nici comunist, dar nici ultra-liberal) tu să nu-i crezi, să-ţi spui că a face grevă şi a ieşi în stradă este un lux, că democraţia este o imensă pierdere pentru economie

eroarea: afirmația scoate la iveală un soi de credință în inofensiva, neproblematica, salvatoarea calitate a sindicatelor. E bine de știut că sindicatele nu au niciun rol economic. Dimpotrivă, ele destabilizează o economie. Sindicatele (forme parazitare ce se pot instala doar în jurul companiilor de stat) nu sunt altceva decât risipa banilor publici. După cum statul este un agresor, în același mod sunt și sindicatele agresoare. Pe o piață liberă sindicatele este greu de crezut că ar putea exista. O simplă plimbare prin mediul privat, va lămuri această problemă. Sindicatele țin pe loc productivitatea, cresc șomajul și împiedică dezvoltarea unei diviziuni a muncii profitabile în societate. Evident, acest lucru este posibil tot prin intermediul statului. În altă ordine de idei, cât privește cunoștințele economice ale sindicaliștilor, care, după cum crede domnul Vișniec atunci când ies în stradă „încep să spună că poate există și un alt model socio-economic de viață (adica nici comunist, dar nici ultra-liberal)” este de-a dreptul comic să credem că le au. Sindicatele nu ies în stradă pentru probleme economice, ci motivați de lideri care de cele mai multe ori au tangență (în sens nu tocmai ortodox) zi de zi cu liderii politici. În economie salariiile sunt pe măsura productivității. Vi s-a parut vreodată că sindicaliștii, atunci când cer suplimentarea de fonduri, fac vreo referință la problema productivității lor în economie? Nu, pentru că ar fi un fel de dat cu stângul în dreptul. Recomand aici lectura cărții lui Henry Hazlitt, Economia într-o lecție, care expune cel mai simplu și mai frumos, natura parazitară a sindicatelor.

Deși s-ar mai putea comenta mult pe problemele sensibile ridicate de Matei Vișniec în articol, pentru moment mă voi opri aici. Ca o concluzie, revin puțin la cele spuse la începutului postului. E bine de știut cum funcționează economia înainte de a vorbi despre ea. Este un domeniu supra-populat cu erori (poate cel mai). Din nefericire, Matei Vișniec propagă mai departe erori (pe care economiștii se străduie să le demaște dimpreună cu studenții sau chiar publicul larg) apărute din înțelegerea fragilă a principiilor economice sau din credința în teorii precum folclorul. Știu că analiza literară trebuie să respecte și ea unele canoane. La fel și aici, și la orice altă știință. Canoanele ne ajută să ne lămurim. Canoanele ne dau metoda. Altfel, discuția e doar de o ieșire în oraș cu prietenii la o bere (unul literat, altul chimist, altul politolog, altul inginer și..un economist) în care toți hulesc consumerismul, bancherii nesătui, negustorii calici, și aplaudă atunci când statul intervine să „corecteze” discrepanțele nedrepte dintre indivizi.

3 thoughts on “Comentariu la „Când capitalismul ne spală creierul” de Matei Vișniec

  1. Excelent articolul!

    Bravo! O critica excelenta care sper sa ajunga si la dl. Visniec.

    Avem treaba multa sa corectam tot ce arunca unii pe piata „libera”. Desi aparent avem un „capitalism” in care exista o oarecare libertate de exprimare, o libertate de asociere si o libertate de miscare, „capitalismul” pe care il traim este un imens „socialism” pe care unii nu il vad sau nu doresc sa il vada. Mai mult, folosesc bruma de libertate care mai exista ca argument pentru o si mai multa ingradire a libertatii. Domnul Visniec nu e singurul. Dar e bine sa stie ca unii ne dam seama ce tampenii spune.

    Mi-a placut ca te-ai mentinut cu critica in zona argumentelor economice, evitandu-le pe cele politice sau doctrinare. Asa ii sta bine unui economist autentic.

    Voi fi alaturi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *