Clubul împătimiților din Dallas

Dallas Buyers Club

“Sex, droguri și alcool”, o triadă sau un triunghi al patimilor pentru care trebuie doar să fi pus Cineva o opreliște, nu? Atunci când nu te oprești de bunăvoie, te oprește boala. Cam asta i se întâmplă libertinului ‘cowboy’ Ron în pelicula recent premiată cu Oscar, “Dallas Buyers Club”. Nefericitul desfrânat ia virusul HIV ce culminează într-una dintre bine cunoscutele maladii (SIDA) ce dă dureri de cap lumii scientiste. Ca în cazul multor altor maladii de altfel, despre care credem (fără a cerceta, ce ironie, nu?) că a lor eradicare stă doar în omnipotența omului de știință, așa zis neutru, obiectiv, nedogmatic și preferabil areligios, deoarece inhibă.

Dincolo de regizori, scenarii și actori există presupoziții, ar suna o ipoteză decentă pentru un om care caută într-un film mai mult decât trăirea sau experiența actului artistic ca atare, ca scop final. În cazul acestui film ar fi două, una mai bună și alta mai rea. Cea bună este că aduce în discuție o temă de-a dreptul conspirativă pentru the average Joe, cum ar zice americanul – existența unui cartel între stat și producătorii de medicamente pentru SIDA. După ce află că are virusul care a declanșat boala, începe pe cont propriu o documentare, în urma căreia realizează că există un canal oficial de tratament al bolii (medicamente foarte puternice și distrugătoare pentru corp) și unul alternativ (care nu atacă corpul, dar neaprobat de Food&Drug Agency, FDA), pentru care merge tocmai în Mexic, deoarece, așa cum știm, government hates competition. Iar asta se întâmplă evident cu niște riscuri asociate, întrucât împătimitul de rodeo, constată pe propria-i piele efectele interdicției medicamentelor alternative, devenind nu doar un pacient al tratamentului alternativ (care are efecte pozitive) ci și un dealer pe piața americană. În mica sa epopee cu autoritățile, dar și cu medicii școliți cu terapia oficială există câteva schimburi de replici spumoase, în care substratul este că se pot produce crime chiar dacă medicamentația este aprobată. Ca atare, aprobarea sau neaprobarea ca și criteriu în sine nu sunt suficiente pentru a stabili efectul curativ al diverselor tipuri de medicație și în nici un caz nu poate fi separat de neutralitatea persoanelor care se ocupă cu asta. Altfel spus, de ce trebuie să ne punem toată încrederea într-o autoritate (tip FDA) cu monopol asupra aprobării/neaprobării medicamentelor? Monopolul legal este adevăratul monopol care poate restrânge oferta de bunuri disponibile, ridicându-le prețul la un nivel prohibitiv, fără posibilitatea unei schimbări, câtă vreme intrarea în branșă e ilegală. Iar filmul arată cum FDA-ul, monopol de stat, lucrează împreună cu producătorii de medicamente în ‘buna’ tradiție a capitalismului etatist sau de cumetrie, la menținerea și chiar consolidarea acestei situații. Prin atitudinea sa, Ron este un răspuns bunicel pentru acel average Joe, care se pripește să tragă concluziile că în absența reglementării și aprobării medicamentelor, haosul s-ar instala. Este în același timp și o replică dură pentru același Joe, care refuzând ideea de construcție instituțională greșită (Guvern, FDA etc.) ar fi tentat să creadă că “nu-s persoanele potrivite la cârma autorităților”. Mărturia filmului din acest punct de vedere e că stavila cea mai bună împotriva minciunii și obscurantismului e competiția, nu monopolul, e cercetarea privată a bolilor și terapiilor lor și nu cea publică (asta mai ales în contextul în care Ron nu e unul dintre bogătașii Texasului, ci un individ care trăiește o viață mizeră, bucurându-se la efemerele câștiguri aduse de pariurile la rodeo).

Presupoziția care nu pot spune că e la fel de bună în legătură cu acest film este cauza bolii lui Ron: contact sexual neprotejat. Altfel spus, iată ce se întâmplă dacă nu-ți “protejezi” desfrânarea. E cumva clar că se vrea a fi transmisă ideea că poți să-ți faci de cap la nesfârșit – idee sugerată și de recidivele bolnavului – dar nu fără ‘protecție’, pe sistemul celebrei exclamații post-moderniste de descătușare a energiilor “Fac ce vreau, dar știu ce fac”. Măcar de-ar fi o fărâmă de adevăr în ea. Sigur că se poate alege tot timpul răul mai mic (adică dacă nu mă pot abține, măcar să am grijă), întrebarea este însă dacă Ron ar fi știut ce face dincolo de faptul că s-ar fi putut proteja? Dacă răspunsul pe care-l dăm e negativ atunci înseamnă că putem construi un scenariu de instituționalizare/oficializare a tuturor patimilor cu condiția de a “fi în siguranță” când bucuroși le practicăm. Și eventual cu un stat în rolul de educator sexual din timpul grădiniței, ca la maturitate patimile să meargă dintr-una în alta pe bandă rulantă fără măcar subiectul să bage de seamă, că doar scopul e să rămâi sănătos fizic, nu? Aici ratează filmul un culoar de interpretare (ce al promiscuității) care l-ar fi putut propulsa un pic mai sus de banalul transpunerii în film a dramei personajului real.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *