10 concluzii, 2 linkuri ş-un filmuleţ în chestiunea oaspetelui de la Floreasca

Forfota maniaco-mediatică creată în jurul recentului oaspete al spitalului Floreasca a depăşit, am observat eu, spaţiul care i se cuvine de la moguli, cum ar spune un mare grande comandante-jucător-ciuruitor-şi-orator de bineţe în trăirea colectivă. Ea penetrează, pare-se şi zone de prin societate, care mai de care mai pestriţe. În autobuzul 368 (spre exemplu – poate irelevant – dar totuşi o parte bună a societăţii este şi acolo doar, nu?!), deschiderea gurii pe tema acestui subiect, se poate lăsa cu trimiteri la origini, genţi în cap sau subtile ameninţări cu bastonul din partea unor onorabili foşti domni (care pe vremea lu’…ehee..ei erau..). Fără s-o lungesc prea tare, ideea de bază e cu două ramificaţii. Dacă nu dai şi tu măcar o lacrimă pentru oaspetele de la Floreasca eşti băsist sau nu înţelegi contextul suficient. Asta e una. Apoi, dacă cumva te încearcă vreo lacrimă şi norocul îţi găseşte un scaun lângă un băsist cu chef de vorbă, ţi se precizează întâi respectuos că eşti naiv după care, să cobori la prima. În medie, discuţia socială gravitează pe aceste două coordonate, la care sigur că, se adaugă detalii, exemple istorice, picanterii (dar nu-ţi aduci aminte că.., pesemne că refuzi să recunoşti că în 2005 la locale.., bă, tu să-ţi ţii gura aia, că n-ai tu treaba, dom’ profesor nu venea pă la cursuri dar era baiat bun, ne trecea pă toţi.., băă, cine sunteţi voi mă, aştia care n-aveţi milă de un om în suferinţă mă? ce, a furat şi el aşea, mai pă faţă, mai pă spate, mai cum a putut, acuma tre’ să-i dai cu barda-n cap, las-o dreacu!.., şi ce mă şi ce, da! aşa e! am fost la vot şi ne-a tras ţeapă, da’ ce, vrei să insinuezi că portocaliii n-au avut baroni?..ba pardon!, uite la mine în Tulcea, să-ţi explic..). Înţelegeţi?! Înţelegeţi doar, că aţi fost cu siguranţă măcar o dată-n viaţă, martori la caraghioşenii de tipul ăsta.

Pe fond însă, desluşirea situaţiei cred că poate avea o cheie sau măcar o notă de interpretare. Iar această notă o dau depăşind cadrul public, mergând spre cel al concepţiilor, presupoziţiilor, ţintind cumva în moalele unei societăţi care orbecăie sistematic precum măgarul lui Buridan între două rele şi se întreabă, cu maţele-i ghiorăinde,  o dată la patru ani (atât i-a rămas!), oare care-o fi Doamne, mai mic? Cred că din forfota amintită, care neîndoielnic răscoleşte medii dintre cele mai diverse, se pot extrage următoarele concluzii:

1. nu se poate argumenta solid în favoarea sau în defavoarea oaspetelui de la Floreasca; nici chiar după verdict

2. credinţa onestă în verdictul dat te trimite în barca naivităţii, prinţipul fiind: hai mă, te-ai găsit? exact acum, exact aşa?! nu cred! eşti naiv!

3. cei care nu cred în verdictul dat poartă cred, un soi de minimă responsabilitate de a argumenta serios în favoarea ideii că justiţia din România e praf (atenţie, deocamdată asta se face doar la nivel de vorbe! pe acte, justiţia funcţionează! sau that’s what they say)

4. a argumenta că justiţia de stat e praf presupune fără echivoc, că e praf şi într-un caz, şi-n altul, şi-n toate, ca principiu al consistenţei; şi atât conceptual, cât şi practic, se poate argumenta acest lucru, plecând de la ipoteza că finanţarea sa se face prin agresiune şi deci, impardonabil, cei agresaţi tind să-şi diminueze agresiunea prin susţinerea la putere a acelor partide care permit un respiro pentru ai lor oameni; astfel, justiţia nu devine decât o armă de şantaj, ea trece de la opoziţie la putere şi invers, melanjul fiind girat de votanţi, fiecare simţindu-se în felul său agresat. Nota bene: situaţia nu se schimbă prin schimbarea sistemelor electorale sau cine ştie ce alte bazaconii de catedră.

5. a argumenta că justiţia e praf doar în anumite situaţii (cum este cea a oaspetelui) înseamnă a presupune că în alte cazuri nu e praf (tautologic, nu?); dar atenţie, pledoaria pentru cazurile în care justiţia nu este praf trebuie făcută susţinând principiul independeţei sale de celelalte puteri, iar lucrul ăsta e, precum mai sus, doar scris!, cât despre cât de implementat este ne pot vorbi călătorii de pe linia lui 368, foarte relevant, zic eu.

6. pentru oricine nu are o concepţie imaculată despre justiţia statului este destul de clar că, părerile în favoarea sau în defavoarea anumitor acuzaţi nu pot fi susţinute; de ce? foarte simplu? datele se falsifică, dragi contribuabili! adică, ceea ce credeţi, s-ar putea să nu fie real! Ceea ce riscăm, când intrăm în discuţiile cu cei care au aşa-zise păreri bine formate despre vinovăţia sau nevinovăţia cuiva este ce arătam mai devreme: un baston în cap, o înjurătură sau pur şi simplu un gest de lipsă de apreciere, un du-te domle’, că e cum zic eu!. Evident, ei sunt cei care nu-şi conştientizează bine poziţia pe care sunt: aceea de fideli clienţi ai teoriei părerea mea-justiţia mea, sfidând evidenţe dintre cele mai simple de sesizat.

7. cine pretinde chiar şi o minimă redresare a justiţiei praf, trebuie să recurgă în cele din urmă la argumente de tip moral: hai măi că ăsta-i băiat bun, ministrul, stă în banca lui, lasă judecătorii în pace, nu crezi?! În afara unui te rog, crede-mă pe cuvânt!, altceva nu poate fi produs. Iar acestea cad, după cum ştiţi, adeseori, în dispreţul legii pozitive, unde totul se termină la pretenţia de legalitate, nu moralitate. De aici, decurge o problemă mai spinoasă, dacă totul s-ar putea reduce la reguli morale, de comun acord acceptate, atunci de ce nu ne alegem singuri completele de judecată? De ce un monopol cu forţa în sfera implementării dreptăţii? Dacă moralitatea stă de fapt la baza justiţiei statului, atunci să începem prin a fi morali, respectiv, nu-mi impune cu forţa, în lipsa unui contract (fără cel social, că ma urzic!) tribunalul, completul, finanţarea acestora etc.

8. singurul caz solid sau în care poţi ieşi basma curată să zicem dintr-o discuţie cu clienţii teoriei părerea mea-justiţia mea şi nu numai, să-i zicem cazul inatacabil, este să manifeşti o profundă necredere în orice act de justiţie care se desfăşoară în tribunalele statului; regula am enunţat-o deja la punctul 4.

9. nu ştiu cine e naiv şi cine nu, dar faptul că oamenii au păreri împărţite despre calitatea actului justiţiei de stat este suficient ca tu sa fii nici aşa, nici altmineri!

10. cea mai relevantă întrebare care se poate pune unui client al teoriei părerea mea-justiţia mea este: Pe ce baze ni se solicită încrederea în actul justiţiei de stat? (întrebarea o transcriu aşa cum am auzit-o la V. Topan într-una din dezbaterile CADI)

Două linkuri utile:

Câteva amintiri din „epoca Năstase”

Câţiva bărbaţi (mulţumesc pentru el unui bun prieten, care bine zice că, asta ar fi fost cam tot ceea ce se putea spune cu adevărat relevant despre recentul oaspete al spitalului Floreasca)

Şi Vlad Topan, în dezbaterea CADI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *