Ziua libertății fiscale, un început bun de discuție

Câteva posibile teme de discuție despre ziua libertății fiscale.
1. Inițiativa e lăudabila. Totuși, este doar un început modest al fundamentalei discuții privind costurile existentei statului. Spun asta pentru ca, chiar dacă publicul conștientizează ca de mâine suntem liberi sa producem doar pentru noi (138 de zile din 2011 fiind trudite pentru întreținerea statului), e foarte posibil ca pentru o mare parte din oameni, sa constituie un motiv de tristețe. Dilema mai mult vs mai puțin stat rămâne astfel intacta. Se pune problema, cum ii convingem pe cei care se întristează când vad ca cheltuielile statului scad, ca proprietatea publica pe mijloacele de producție nu poate genera profit/eficienta/bunăstare? Unde sa insistam?
2. Aplicat consecvent, principiul libertății presupune absenta oricărei forme agresive, deci care violentează proprietatea privata; aplicarea lui în problema fiscalității presupune eliminarea completa a taxării, întrucât aceasta constituie jaf/tâlhărie instituționalizata. Este cunoscut faptul ca păstrarea oricărui nivel de taxare este de natura sa creeze zone negre în economie și distorsionează structura producției. De asemeni, potrivit argumentului stimulentelor, chiar și cel mai mic nivel de taxare constituie un stimulent pentru cei productivi și eficienți sa renunțe la activitatea pe care o desfășoară, iar pentru cei care doar consuma avuție și sunt ineficienți un stimulent pentru a continua sa solicite sistematic creșterea taxării. Astfel, dinamica intervenționismului ne arata, și teoretic și istoric, ca se produce o escaladare a taxării, deoarece se constata ca se pot obține venituri mai ușor prin activitate non-productiva (partide politice, lobby, sindicate, grupuri de interese etc.) decât prin cea productiva (antreprenori). Iar dacă lucrurile stau asa, pentru ce pledam? Taxe mai mici sau absenta taxelor?
3. Presiunea statului nu rezulta doar din ceea ce se vede în acel 37,7% din PIB pe care l-a cheltuit în acord cu propriile-i interese politice. Este și aceea, dar în realitate, un calcul riguros al cheltuielilor cu statul ar trebui sa ia în seama și costurile derivate din activitatea de monopolist absolut pe anumite bunuri și servicii/sectoare, care ridica preturile acelor bunuri și servicii și forțează consumatorii sa plătească mai mult decât ar fi plătit (probabil) într-un mediul concurențial. Concret, când plătesc biletul la RATB, unde statul are monopol, sau la Metrorex, faptul ca nu mai poate intra nimeni în furnizarea acestor servicii ridica costurile exploatării materiilor prime specifice (șine, autobuze, garnituri etc.). Deci pe lângă subvenția pe care o plătesc ca aceste mamuturi de stat sa rămână în viata, mai plătesc și costurile nevăzute (dar existente, reale) ale menținerii unui sistem închis, autarhic. Faptul ca sunt mai greu de calculat nu înseamna ca ele nu exista. Cum vedeți o inițiativa de acest tip? Adică sa calculam efectiv, și costurile mai puțin observabile?
4. Înțelegând ca inițiativa e doar un început de dialog, totuși se mai poate ridica o problema. Dacă prin libertate fiscala înțelegem în ultima instanta și taxe mai mici sau chiar absenta lor (pentru a fi consecvenți cu principiul libertății economice), atunci este destul de clar ca orice reducere de taxe va afecta în mod cert sectoarele – beneficiari – ai taxării. Acestea se vor opune cu toate forțele împotriva reducerii taxelor, sau vor pleda cel mai probabil pentru un nivel minim de taxare/agresiune. Cum poate fi rezolvata aceasta problema? Ce răspundem, de pildă, unei femei cu 5 copiii care lucrează în spitalul universitar ca asistenta, eventual și văduva sa zicem, care hulește statul pentru ca a redus subvențiile acordate spitalului, iar venitul ei a scăzut dramatic?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *