Tehnocrația, experții și libertatea

Tehnocrația este în esență o formă de scientism, adică transpunerea metodei științelor exacte în chestiunile social-politice. Un termen care descrie satisfăcător aspectul politic al tehnocrației este cel de inginerie socială. Din punct de vedere istoric, tehnocrația se consacră prin cooptarea inginerilor în majoritatea politicilor publice. Expresia „ingineri ai sufletului”, utilizată de Stalin, dincolo de vibrațiile sale înspăimântătoare, descrie foarte bine apoteoza unui sistem, și de ce nu, a unui tip uman.

În eseul de față, se dorește conturarea câtorva repere istorice privind originea filosofică a ideii tehnocrate, punctul de pornire postulat fiind perioada modernă. Ceea ce se vede astăzi, respectiv credința populară în puterea experților de a rezolva probleme de natură social-politică, este rezultatul unei disensiuni mai vechi (cu rădăcini în secolele XVIII și XIX) care trimite la două moduri diferite de a privi natura umană, individul, și fenomenele sociale în general.

Posibile origini ale ideii tehnocrate

De unde să începem discuția despre credința în experți? De la curiculul clasic (de tip Trivium) și revolta Renașterii împotriva acestuia? De la societatea informațională sau a cunoașterii și tehnologiei, a „patra revoluție industrială”? Un punct de la care se pleacă de obicei este Revoluția Franceză, o cotitură istorică interesantă nu doar politic, ci și educațional. Asaltul revoluționar se produce împotriva unei instituții milenare, monarhia, iar în planul educației asupra reginei științelor – teologia – și a curiculului clasic, acestea fiind eliminate complet, păstrându-se doar științele naturii, matematica, fizica, biologia, chimia etc (Hayek, 1955, pp. 109-110). Acesta este fondul cultural din care înfloresc curentele filosofice predominante ale secolului XIX, materialismul, pozitivismul, scientismul, istoricismul, sub diversele lor forme. Tot acesta este și fondul din care se dezvoltă ideea tehnocrată, cultul experților fiind una dintre fațetele sale.

Punctul comun al curentelor menționate este pe de o parte credința că orice fenomen social și politic este o construcție umană deliberată, planificată, iar apoi că în spatele planului stă o rațiune, un scop. Împreună ele compun ceea ce Hayek numește constructivismul raționalist, adică o viziune filosofică care consideră proprietatea, piața liberă, prețurile (ca fenomene) niște construcții deliberate ale unei minți umane, care ar sluji în consecință scopurilor minții ce le-a creat. Spre exemplu, dacă într-o ordine socială bazată pe ordinea proprietății private se acumulează capital, atunci fenomenul ordinii proprietății private este o închipuire a capitaliștilor, care servește evident doar scopurilor pe care aceștia le-ar avea. De aici și noțiunea de capitalism burghez, care plasează din punct de vedere istoric fenomenul capitalist în rândurile clasei în mâinile căreia se afla capitalul la acel moment, proliferând astfel două erori: (1) negarea oricărei concepții teoretice (științifice) privind capitalul și (2) lipsa unui tratament adecvat privind mijloacele prin care capitalul a fost dobândit, deci a unei discuții despre instituții și impactul lor asupra stimulentelor (comportamentului uman).

Și pentru că este o construcție a capitaliștilor (deci în esență nu e ceva cu caracter universal) ea poate fi la fel de bine imitată sau înlocuită cu totul de alte construcții (socialistă, intervenționistă). Ideea tehnocrată, având origini scientiste (fapt confirmat și de preocupările fondatorului informal al mișcării, Thorstein Veblen) este deci și ea o formă de constructivism raționalist, pentru care proprietatea, piața liberă, prețurile, concurența, profitul etc., slujesc acelorași interese capitaliste (Burnham, 1945). Raționalismul (sau intelectualismul după Hayek) mișcării tehnocrate constă în puterea minții umane, a rațiunii de a elabora un nou sistem, un proiect social și politic care să nu se bazeze pe nimic din ceea ce a fost, de unde și insistența pe caracterul non-ideologic și pe cultura tehnologiei și inovației. În perioada post-modernă, fundamentul tehnocrației (ca viziune filosofică) ar sta probabil în ‘noul’ tip de inginer, cel din zona tehnologiei informației, spre deosebire de precursorul acestuia, inginerul de fabrică sovietică. Cu ajutorul său, panopticonul tehnocrat poate deveni realitate.

Modernitatea și experții

Indiferent de unde am porni discuția despre tehnocrație și cultul experților un lucru este cert, modernitatea aduce cu sine, adică odată cu beneficiile sale evidente, și o fragmentare a cunoașterii. Tot mai mulți ne pricepem la chestiuni tot mai înguste, activitatea umană fiind divizată atât de profund, de detaliat pe cât sugerează legea avantajului comparativ (Ricardo, 1817). Această divizare face ca fiecare, prin cooperarea voluntară cu ceilalți, să fie un foarte bun cunoscător, un expert al propriului său domeniu. Astfel este firesc când avem o problemă medicală să întrebăm un medic, sau o problemă de natură sufletească să întrebăm un psiholog sau un duhovnic. Viziunile lor se adresează strict persoanei care îi consultă, și nu societății în ansamblu. Prin urmare, viziunile lor nu au în mod necesar un caracter politic.

Economic, beneficiile diviziunii muncii și specializării sunt certe. Intelectual, filozofic, metafizic, discuția se complică. Oricine ar putea fi de acord cu faptul că pentru a ști pe ce lume trăiești, pentru a fi un om cultivat, nu-ți este de folos să te ocupi toată viața de un singur lucru. Aceasta nu înseamnă că specializarea nu ajută sau că n-ar trebui începută cunoașterea cu un decupaj limitat la măsurile celui ce studiază, însă perspectiva asupra specializării e de preferat să fie mai curând cea clasică, decât cea modernă. Mai ales în chestiunile legate de organizare politică, unde competența nu poate fi confiscată de o cunoaștere specializată (Patapievici, 2004). E mai de folos pentru scopul final – a ști pe ce lume trăiești – să te ocupi de o “specializare” care în ultimă instanță oferă cheia înțelegerii naturii umane. E mai profitabil din punct de vedere filozofic, și chiar și spiritual. În mod analog, în credința creștină spre exemplu, toată viața omului este (sau ar trebui să fie) un urcuș permanent pe scara virtuților (care nu sunt divizibile) către acel punct care îi definește vocația, aceea de a fi după chipul și asemănarea Creatorului său, Dumnezeu (Geneza, 1:26).

În altă ordine de idei, transpus în actualitate, cultul expertului nu se referă la credința oamenilor în specialiști, în experți în general. Importanța acestora în contextul diviziunii muncii este de netăgăduit. Cultul expertului, consacrat ca formulă în operele filosofilor politici, face trimitere la credința în experți a căror expertiză devine program guvernamental. Când experiența și expertiza cuiva, de pildă în domeniul medical, devine politică publică, deci o obligație legală pentru toți indivizii, așa încât implică libertatea personală a fiecărui individ.

Natura umană, pe mâna experților

E greu de alcătuit astăzi o curiculă subordonată acestui scop – studierea naturii umane – mai ales având în vedere că modernitatea lucrează cu o natură umană istoricizată, versatilă din punct de vedere istoric (Voegelin, 1973) și că principiul Nihil Sine Deo nu mai constituie în sine o ipoteză necesară cunoașterii. Totuși nu este imposibil. A devenit atât de complicat de restaurat ideea naturii umane, încât astăzi e nevoie de refugiul în științele istoriei, cele teoretice fiind sub asaltul unei schimonosiri sistematice a naturii umane. Câte timpuri, atâtea naturi umane, deci de ce am discuta de o natură umană universală, atemporală? Omul teologic a fost devansat de omul metafizic, iar acesta din urmă va fi și el devansat de omul științific. Ne confirmă asta profeții legilor de fier ale istoriei, Hegel, Comte, Marx, și toți ucenicii lor. Tot ce putem să facem este să stăm comozi în fotoliu și să așteptăm următoarele ‘versiuni’ de om, subordonate aceluiași principiu determinist.

Schimonosirea naturii umane e vizibilă în special în cucerirea științelor sociale de către științele exacte, o întorsătură denumită de Hayek ca o „imitație slugarnică a metodei și limbajului științei”, hrănită – surpriză! – de ideile unor semidocți în ale științei, nu de adevărații oameni de știință (Hayek, 1955). Credința că umanitatea va progresa necontenit dacă omul își dedică timpul studierii științelor naturii, aparține fără echivoc, demagogiei științifice. Totuși, scientismul (aplicarea ilegitimă a metodei matematice sau fizice la studiul naturii umane) în ciuda respectabilității metodei științifice, pare a fi dominant, pare a fi climatul de opinie, favorizant pentru simpatiile tehnocratice. Este drept că merită investigat cât din acest fapt se datorează unei ignoranțe a publicului și cât etatizării educației în general, fiind limpede faptul că orice proiect politic e constrâns, limitat de natura umană.

Adică legea pozitivă trebuie în fapt să consfințească legea naturală. Însă atunci când legea naturală e ocultată de pretenția că natura umană și societatea sunt subordonate legilor fizice, rezultatul va fi legiferarea unei naturi umane schimonosite. Proiectele politice de inginerie socială, bazate pe experți aparent dezbărați de orice judecăți de valoare, sunt în mod necesar bazate pe scientism, și aproape deloc pe știință. Să luăm doar câteva exemple. Superioritatea rasei germane și inferioritatea celorlalte, eugenia, spațiul vital, soluția finală, politicile de control demografic și lista poate continua, sunt toate proiecte politice care au abandonat ideea unei naturi umane universale.

Frica de ideologii și entuziasmul față de o formă coruptă de știință

Ideea tehnocrată prinde teren și pentru că se admite că ar fi opozabilă ideologiei. Devine deci important ce înțelegem prin ideologie. În mod uzual, se înțelege ceva negativ, idei duse la extrem, absolutizate, fiind oferite des exemplele sistemelor totalitare din secolul XX. Dacă ești ideolog, ai toate șansele 1. Să crezi că ideea ta e absolută și trebuie aplicată numaidecât societății și 2. Să fii ori leninist, ori fascist, ori nazist, ori stalinist. Frica de ideologii sub o astfel de interpretare este firească.

Perspectiva aceasta asupra ideologiei e totuși reducționistă la câteva exemple istorice, ocultând astfel înțelesul etimologic al cuvântului: de la grecescul eidos (imagine) și logos (știință, învățătură), împreună tâlcuindu-se știința ideilor. Ideologia este despre ideile pe care noi le avem în ceea ce privește comportamentul uman și relațiile sociale (Mises, 1998, p. 178). Aceste idei pot fi descriptive (științifice) dar și normative (etice, morale). Importantă este calitatea lor, adică pe de o parte cât de corecte sunt științific, dar și cât de bine descriu ele natura umană din perspectivă etică și morală. Dacă luăm în considerare definiția dată de Mises ideologiei, tehnocrația nu este nicidecum opozabilă ideologiei, ci este ea însăși produsul unei ideologii, și chiar a unei viziuni asupra lumii.

Tehnocrația la origini se bazează pe ingineri, respectiv cooptarea inginerilor în proiectele de organizare socială și politică, presupoziția fiind că aceste proiecte sunt realizabile, controlabile cu rigla și compasul. Filosofia subiacentă tehnocrației este deci scientismul. Credința populară în experți când vine vorba despre chestiuni de organizare socială și politică denotă în profunzime, o încredere mult prea mare în științele naturii și metodele lor, de aceea mulți oameni cad fără voința lor în plasa unor filosofii (materialism, pozitivism, scientism, istoricism) care au doar înfățișare științifică, conținutul lor fiind practic neștiințific (Hayek, 1955).

Această încredere este problematică din două puncte de vedere. O dată pentru că obiectul de studiu al acestor științe este o natură statică și obiectivă, ale cărei legi pot fi formulate exclusiv prin apelul la experimente controlabile în laborator, deci avem de-a face cu o confuzie epistemologică. Iar apoi pentru că are potențialul de a reduce “acuitatea” politică a indivizilor și simțul critic, de vreme ce acestea ar fi specifice unei naturi umane, prin definiție dinamice și subiective, pe care ‘noua’ epistemologie n-o recunoaște. Pierderea simțului critic se poate transforma într-un fatalism istoric în sensul în care cursul istoriei nu mai poate fi schimbat, el a fost decis exact ca în legile evoluției. Implicația crucială de aici pentru economist este că eventualul marș către un sistem politic totalitar nu poate fi evitat.

Idealul libertății nu se “joacă” între politicieni și tehnocrați

În esență, problema organizării politice nu se pune dialectic, politicieni versus tehnocrați, căci dacă evităm considerațiiile holiste, în termeni de clase, vom constata că – în epoca modernă cel puțin – orice politician e mai întâi expert în ceva (are o meserie), și orice tehnocrat e circumscris în acțiunile sale unui set de valori politice, ideologice. Distincția ține cel mult analitic, pentru a evidenția două grupuri aparent diferite ca substanță, însă în realitate, în mod practic, planul politic se suprapune planului tehnocrat și invers. Dacă raportăm dialectica politicieni – tehnocrați la definiția dată de Oppenheimer statului, ca fiind organizația mijloacelor politice, este cu atât mai dificil de separat cele două categorii, căci și politicianul, prin definiție, dar și tehnocratul, își pun în practică scopurile utilizând mijloace politice, adică nefundamentate pe consimțământ.

Problema organizării politice în general este cu cât de multă putere este dispus publicul să investească statul, în ansamblul său, și cât de multă libertate dorește să-și păstreze sieși. În raport cu această problemă este irelevant procentul de politicieni vs. tehnocrați, ci mai curând viziunea lor economică și politică. Idealul libertății politice (votul, libertatea de exprimare etc.), care este dependent de cel al libertății economice (proprietate privată, piață liberă, concurență) poate fi prezervat cu sau fără tehnocrați, cu sau fără politicieni, dar nu fără un număr suficient de oameni care cred cu convingere în aceste idealuri. Iar cultivarea acestor idealuri este departe de a fi rodul unei educații specializate. La fel cum virtutea într-o societate poate fi păstrată doar dacă există un contingent suficient de oameni care o practică. Acceptând însă necritic contractualismul, iar pe acest fond întreținând confuzia între știință și scientism nu mai rămâne loc decât de a urmări cum se modifică balanța puterii, și nicidecum a pune în discuție necesitatea și dimensiunea puterii în sine.

Referințe

Burnham, James, The Managerial Revolution Or What is Happening in the World, John Day, New York, 1941.

Hayek, Friedrich A., The Counterrevolution of Science. Studies on the Abuse of Reason, The Free Press of Glencoe – A Division of the Macmillan Company, New York, 1955.

Mises, Ludwig von, “Human Action. A Treatise on Economics”, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1998, disponibil la https://mises.org/sites/default/files/Human%20Action_3.pdf.

Patapievici, Hora Roman, Omul recent: o critică a modernității din perspectiva întrebării “Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”, Editura Humanitas, București, 2004.

Ricardo, David, Principles of Political Economy and Taxation, J.M. Dent & Sons, London, Melbourne, 1987.

Voegelin, Eric, “Despre studiile clasice”, Modern Age, 1973, disponibl în traducere românească la http://www.anacronic.ro/despre-studiile-clasice-eric-voegelin

Sursa FOTO: Academia Privată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *