Statul vs. prezervarea clădirilor istorice: cazul castelului Cantacuzino

Weekend-ul care tocmai a trecut am fost plecat pentru o scurtă plimbare pe Valea Prahovei. Am făcut un popas în Buşteni şi, am urcat la Castelul Cantacuzino dintr-o pură curiozitate, de a-l revedea. Ultima oară îl văzusem prin 2003, şi am stat undeva la porţile lui neputând intra, pentru că, din câte mi-aduc aminte, nu era în circuitul turistic.

Duminică am intrat, l-am vizitat, şi am stat şi la o cafea pe terasa cafenelei amenajată cu vedere spre oraş şi care poartă numele neoficial al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), zis şi Nababul. Denumirea de nabab sugerează buzunarele „mari” şi „grele” ale prinţului mason, uns de două ori în onorabila funcţie pentru care astăzi luptă olimpicii la matematică (ce trist, nu?!), adică primar general. Ar fi multe de zis şi în legătură cu candidaturile acestea la primării, dar poate cu altă ocazie.

Ei bine, spuneam că am intrat şi l-am vizitat. Vă recomand să poposiţi un pic să-l vedeţi, mai ales că se află într-o continuă schimbare. Spre exemplu, acum încă se lucrează la reabilitarea pereţilor din interiorul castelului ce poartă diferite picturi referitoare la familia Cantacuzino şi la încuscririle produse cu aceasta de-a lungul vremilor, dar şi uşoare detalii creştine. Dar ştiţi de ce se reabilitează? Haide’ că vă spun eu filmul dinainte, cum se zice. Se reabilitează pentru că aceste picturi au fost acoperite de un strat generos de var cam vreo 70 de ani. În 1948, castelul împreună cu tot domeniul aferent (am înţeles de la ghid, peste 900 ha de teren şi păduri) a fost confiscat de către regimul comunist. Şi, ca orice regim comunist care ştie cel mai bine cum să aibă grijă de proprietatea publică şi patrimoniul naţional, s-a gândit să-l transforme în sanatoriu TBC. Castelul Cantacuzino  a funcţionat pe post de sanatoriu TBC până după anul 2000. În 2004, Ioana Cantacuzino, moştenitoare, l-a vândut, iar astăzi castelul se află în proprietatea unor investitori austrieci. Nu ştiu dedesubturile afacerii, şi sunt sigur că există. O căutare scurtă pe google mi-a relevat nume de primării, consilii judeţene ş.a. Clasic, doar am mai zis cum funcţionează stimulentele în intervenţionism.

Ceea ce vreau să spun şi este esenţial, duce la problema clădirilor istorice şi a fals-argumentului care se aduce mai tot timpul cu privire la necesitatea prezervării lor. De la această necesitate, s-a ajuns la privatizări în care proprietarul face efectiv ce spune statul român cu a sa lege privind clădirile istorice aflate în patrimoniu. Dar asta este iarăşi altă discuţie. Iată şi câteva poze de la castel.

 

Iar în cea de mai jos, se vede un pic şi terasa cafenelei.

Curtea interioară.

Castelul Cantacuzino este un caz foarte bun care demonstrează/confirmă următoarele teze teoretice:

1. proprietatea publică este imposibil de administrat (în treacăt fiind spus, practic este o imposibilitate); orice administrare trebuie să vizeze o schemă a rentabilităţii (calcul profit-pierdere); absenţa acestui calcul echivalează cu orbirea pe o piaţă; nu ştii cui te adresezi, cine are nevoi mai urgente şi cum trebuie satisfăcute.

2. dreptul deplin de proprietate privată pe mijloacele de producţie este un imbold concret pentru o persoană, de a găsi metodele unei exploatări raţionale şi în deplin acord cu ceea ce publicul, consumatorii de vizite la casteluri, doresc. Dacă nu găseşte atunci lasă loc liber altuia care poate. Exploatarea mijloacelor de producţie în regim de proprietate privată generează cel mai util şi social responsabil element al civilizaţiei: calculul economic. Eşti patron de castel Cantacuzino şi satisfaci nevoile consumatorilor tăi? Atunci ai profit, şi mergi mai departe. Într-un anumit sens, cred că profitul este o dovadă clear cut, a faptului că firma este social responsabilă. Ea vinde unor oameni cu nevoi.

3. dreptul de proprietate privată excede ca importanţă, problema prezervării istorice. Nu există prezervare istorică, decât dacă nevoile unei părţi din populaţie creează o cerere pentru aceste tipuri de servicii. Dacă cererea nu există, atunci teza prezervării istorice sugerează, fără ocolişuri, exproprierea prin taxe şi impozite având ca scop prezervarea. Or, poate că eu, nu apreciez foarte tare un castel. Nu interesează pe nimeni de ce, poate pentru că Nababul a fost mason, uite de-asta! Nu plătesc pentru ce nu apreciez, sau pentru ce nu acord valoare. Deci, să ne înţelegem, orice prezervare istorică fără clientelă este consum şi, evident, sursă constantă de exproprieri şi rearanjare a intereselor politice pe piaţă.

Castelul Cantacuzino este de asemeni un caz foarte bun care demonstrează/confirmă următoarele teze istorice/empirice:

1. proprietatea publică, sub care s-a aflat, a dus la deteriorarea lui şi la distrugerea elementelor ce în mod normal ar fi trebuit să fie parte a mult-iubitului de către bobor, patrimoniu naţional, respectiv picturi

2. confiscarea de către regimul comunist a permis intervenţia abuzivă în structura castelului, prin adăugarea de construcţii cu scopul prelungirii sau micşorării anumitor spaţii interioare. Elementele adăugate arată pur şi simplu oribil şi nu sunt un adept al ideii de patrimoniu naţional.

3. proprietatea publică a ţinut acest castel în aceeaşi situaţie şi după 1990, anul marilor speranţe pentru români. Adică l-a prezervat atât de bine, încât proprietarul, Ministerul de Interne, nu a făcut decât să continue politica vechiului regim. Vă daţi seama cum sună asta? Ministerul de Interne, proprietar pe un castel, şi în castel, bolnavi de TBC? Aşa da prezervare şi la mai mare!

Mă întreb, oare câte astfel de clădiri istorice, pentru care unii „şi-ar da şi viaţa” de dragul lor, mai există în această ţară?

Este foarte posibil (n-am studiat, dar am bănuieli) ca legea să-i fii obligat pe proprietari să păstreze castelul, având ca unică destinaţie, turismul cultural. În regulă, aici, un socialist ar putea aduce argumentul că, altfel dacă ar fi stat lucrurile, s-ar fi ales praful de el. Dar întreb, oare ce criterii utilizăm, atunci când, spre exemplu, comparăm praful care a fost (timp de 70 de ani!) şi încă este vizibil pe acest castel, cu praful care s-ar fi ales în cazul în care ar fi fost demolat? Oare de ce ne place mai mult primul tip de praf? Nu cred că se poate construi un argument serios, care să nu se finalizeze, prin sugestia de a te supune agresiunii. Adică, vrei nu vrei, plăteşti taxe şi impozite pentru castel, că altfel, te ia mama..

Nu pot să spun că aş fi fost de acord cu demolarea lui, dar tot ceea ce pot face eu în calitate de consumator şi fără să agresez pe nimeni, este să merg pe acolo şi să cumpăr bilet, să-l vizitez din când în când sau pur şi simplu să beau o cafea (care apropo, a fost superbă) pe terasa Nababului. În acest fel, transmit proprietarului că îmi pasă de ceea ce îmi pune la dispoziţie, şi că vreau să continuăm relaţia, mutual benefică.

Dacă însă nu există nicio clauză contractuală impusă cu forţa de către stat acestor investitori, atunci situaţia este grăitoare. Este o confirmare de natură să-i liniştească pe cei care vor să ne oblige să subvenţionăm castele părăsite sau nerevendicate. Este o lecţie de economie.

Un articol util: Historical Preservation vs. Private Property Rights 

Ceva mai aprofundat se poate găsi şi în Economics and Ethics of Private Property sau A Theory of Socialism and Capitalism , ambele de Hans Hermann Hoppe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *