Accesul universal la sănătate. Să fim sănătoși!

Câteva scurte precizări privind teza clasică a stângii pe problema sănătății, anume accesul universal (adică al tuturor) la servicii de sănătate și tratarea sănătății, nu ca bun economic, ci ca bun universal, un drept al tuturor. Da, e o problemă de stânga și dreapta, de economie politică, de principii economice. Nu poți dansa pe lângă subiect doar cu bunăvoință, bun simț sau competență tehnocratică.

Explicația e simplă și pleacă de la proprietatea/caracteristica esențială a bunului denumit sănătate: raritatea. Este sănătatea rară, sau e disponibilă din belșug? Este rară, e limpede. Sacrificăm resurse (tot rare) pentru a ne proteja sau păstra sănătatea? Da. Are sănătatea o valoare universală, obiectivă? Nu. Toți putem fi de acord că e importantă, însă o prețuim în mod diferit, unii mai mult, alții mai puțin.

Implicația acestei idei este că având în vedere natura subiectivă a acestui bun, adică fiecare subiect/om o evaluează diferit, fiecare va aloca resurse în mod diferit. Unii își vor face analizele de zece ori pe an, alții vor cheltui pe săli de fitness, alții devin vegani sau descoperă Postul. Prin urmare sănătatea este și un bun economic (dincolo de unul estetic, medical, moral etc.), căci oamenii sacrifică resurse pentru a-l păstra sau (re)dobândi. Iar asta nu trebuie să fie o panică, așa cum încearcă stânga să sugereze, ci e un semn că trebuie să zăbovim un pic să înțelegem ce consecințe are sănătatea ca bun economic.

Cea mai importantă consecință este că sănătatea, ca bun economic, are nevoie de o piață liberă, în care evaluările diferite, subiective ale pacienților-clienți pot genera un sistem de prețuri, care să facă posibilă „producția” de sănătate. Adică să existe cineva care dorește să vândă sănătate și să obțină bani, și invers, altcineva care dorește să cumpere sănătate și să ofere bani în schimb. Producția necesară de sănătate este imposibil de estimat în afara unei piețe. Nu putem ști de câtă sănătate (spitale, policlinici, ambulanțe, seringi etc.) e nevoie dacă nu operăm cu criteriul profitului.

Cum au apărut producători de sănătate precum Medlife, Regina Maria, Sanador etc.? Pentru că au vrut să stoarcă pe cineva de bani? Să se îmbogățească prin profituri mari? Asta e tot ce poate da prea plinul gândirii noastre? Nu, au apărut pentru că o bună parte din români s-au prins că e ceva în neregulă cu sublimele teze ale accesului universal, mulți din ei experimentând chiar pe propria piele pretinsa universalitate, plătind mită sau aducându-și de-acasă vată, seringi, medicamente, prosoape etc. (Câte spitale publice ar fi făcut românii cu mita din sistemul accesului universal sau public?)

Astfel, deși cu mulți bani confiscați lunar și aruncați în gaura neagră a accesului universal, totuși au hotărât că mai pot sacrifica resurse suplimentare pentru propria sănătate alegând producătorii privați de sănătate, adică acolo unde accesul nu e universal, adică nu se uită nimeni la tine dacă strigi în gura mare că ești cetățean european și ai drept la sănătate. (Câte ambulanțe s-ar fi putut cumpăra cu toți banii confiscați pentru sănătatea publică și neaccesați vreodată de cei care au contribuit? ) Și-uite așa, s-a creat o piață a serviciilor de sănătate, pentru care foarte mulți oameni sunt dispuși să plătească, pentru că știu că vor primi ceva sănătate în schimb. În trecut era imposibil, acum e scump, mâine va fi mai ieftin, așa încât accesul, deși restricționat de preț, va însemna o gamă mai variată de produse și mai adaptate consumatorilor.

Din perspectivă juridică accesul universal la sănătate e imposibil de operaționalizat. Până unde ai un drept la sănătate? Când te ia salvarea de pe drum după ce ai comis un accident, băut fiind? Când te îmbolnăvești de vreo boală pentru care nu ști să ai vreo vină, să porți vreo responsabilitate? Când mănânci ca porcul în noaptea de Paști și chemi salvarea să te ducă la urgențe? Cum institui acest drept și până unde se întinde? Orice linie trasată legal va fi arbitrară, de aici încolo e drept (nu plătesc), de aici încolo e obligație (plătesc), căci în ambele cazuri în joc este sănătatea. Iar arbitrariul în lege, înseamnă haos în producție și alocare. Noțiunea în sine de drept de a fi sănătos e iresponsabilă, sănătatea fiind o chestiune care ține de acțiunile propriei tale persoane, nu ceva ce poate fi imputat altora ca obligație.

Trebuie să ai o îndrăzneală teribilă să susții accesul universal, într-un sistem în care nu doar că accesul universal e o mare minciună, ci riști ca în schimbul sumelor fabuloase cu care contribui lunar să obții în schimb (și) o infecție intra-spitalicească, un bisturiu uitat în mațe, sau să-ți iei pruncul carbonizat și să mergi direct la cimitir, asta pentru cei care uită ce mai stă în palmaresul sistemului cu acces universal.

Sursa foto: https://me.me/i/we-dont-guarantee-healthcare-just-access-to-health-care-cartoon-13474060

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *